Acum: 21.00
Scena europeană • Înregistrări sau concerte în direct.
Urmează: 23.30
Sunete contemporane • Incursiune în lumea muzicii contemporane românești.

 

Apoi: 0.00
Adagietto • În inima nopții, sonorități aduse din inima nopții...

 


Arhivă : 2017 |

Festivalul Internațional 'George Enescu' 2017. Interviu cu violonistul Giuliano Carmignola

Luni, 11 Septembrie 2017 , ora 11.56
 
Bookmark and Share

Giuliano Carmignola a fost prezent în dubla ipostază de violonist și dirijor alături de Ansamblul Concerto Koln la Ateneul Român, în 7 septembrie, în cadrul seriei Concertele de la miezul nopții.


Tatăl dumneavoastră, violonist, a descoperit că sunteți atras de muzică. Pasiunea pentru școala de muzică venețiană provine tot de atunci?

A început, într-adevăr, când eram foarte mic. Îl imitam pe tata cântând la vioară cu două bucăți de lemn. Apoi, cam la 4 ani, a venit "befana", adică, în tradiția venețiană, o bătrână care zboară pe o mătură și aduce daruri copiilor. Aceasta mi-a adus o mică vioară. Atunci s-a născut această mare dragoste pentru vioară. Apoi, și pentru muzica italiană în special, pentru că tata reunise un grup de pasionați de muzică - un inginer, un medic, un arhitect, un avocat, care cântau la diferite instrumente. Îmi amintesc și acum emoțiile trăite în Biserica Sf. Maria din Treviso, unde ei cântau, iar eu eram fascinat de atmosfera acelui frumos lăcaș și de muzica lui Corelli, Albinoni, Vivaldi. Vă puteți imagina impactul avut asupra mea. Așa că alegerea mea de viață era deja făcută încă de copil.


Ați studiat apoi la Conservatorul din Veneția, iar profesorul dumneavoastră, Luigi Ferro, era solist al orchestrei numite chiar "Școala venețiană". Apoi i-ați urmat acestuia în postul de profesor și ați fost solist al ansamblului "Virtuozii din Roma". Care a fost rolul lui Luigi Ferro pentru dezvoltarea dumneavoastră artistică?

Trebuie să spun că, din păcate, mi-a fost profesor în ultimii ani ai vieții. Nu e ușor să descriu ce a însemnat el pentru mine. A fost o figură foarte paternă, foarte amabilă, am fost ultimul său elev care a făcut o carieră. Căuta un muzician talentat, pe care să îl lase în locul lui. Revenind, aș spune că mi-a transmis gustul pentru bunul gust. Avea un instinct înnăscut pentru muzica italiană, pentru muzica lui Vivaldi, dar fără cunoștințele și informațiile pe care le avem acum din tratate, era vorba de instinct și de o mare sensibilitate. A avut un rol important în viața mea ca muzician și om.


Care a fost un moment decisiv pentru cariera dumneavoastră? Poate Concursul Paganini de la Genova, în 1973, sau momentul când Claudio Abbado v-a spus: "Dar tu, cu talentul tău, ce mai cauți în Treviso?"

Știți într-adevăr totul! Concursul Paganini nu, atunci am fost premiat, dar nu câștigător. Nu eram un violonist făcut pentru concursuri. Însă întâlnirea cu Claudio Abbado da, în 1974, cu Orchestra Scala și celebra frază pe care ați spus-o. Dar eu nu aveam ambiții pentru o carieră, eu voiam să stau în orașul meu, să întemeiez o familie, să am copii, nu eram stimulat. Am avut și o propunere de la marele violonist Franco Gulli, care preda la Bloomington, în S.U.A, apoi intervenise posibilitatea de a studia cu David Oistrach la Moscova, dar el s-a stins din păcate din viață în 1974. Oricum, ar fi fost dificil pentru mine să merg în Uniunea Sovietică în acea vreme, eram foarte închis în mediul meu, foarte catolic, un simplu tânăr din Treviso, iar cariera mea s-a dezvoltat târziu.


Care este filosofia dumneavoastră de interpretare a muzicii baroce?
Din câte știu, aceasta s-a și schimbat în timp.

Da, a existat o întâlnire decisivă pentru mine, cea cu ansamblul Sonatori della Gioiosa Marca. Mi-au deschis un nou orizont, eu cântam cu instinctul și cunoștințele mele, iar ei m-au stimulat mult în a mă apropia de tratatele epocii, de interpretările istorice, o lume care mi-era cam indiferentă. Iar fondatorul ansamblului, Andrea Marcon, crezând mult în mine, a fost foarte insistent în acest sens. El mi-a stârnit marea curiozitate de a aborda acest repertoriu prin conștientizare, prin informare. A fost o experiență minunată. Apoi Andrea a fondat Orchestra Barocă Venețiană, cu care am colaborat, am înregistrat pentru Sony, Deutsche Grammophon, și mi-am început cariera. Târziu, pentru că astăzi tinerii pornesc în carieră la 15-20 de ani. Eu la 25 de ani eram vioara 1 în Orchestra Teatrului La Fenice din Veneția, aveam câteva concerte, cântam și muzică de cameră, dar nu mai mult. Iar după Andrea Marcon, violoncelistul Mario Brunello, câștigător al Concursului Ceaikovski, a fost un alt muzician și prieten care m-a stimulat și a crezut în talentul meu. Eu mereu am fost nesigur, plin de îndoieli, dar și asta face parte din viața de artist, poate chiar în sens bun, pentru că te determină să mergi mai departe.


Nu este pentru prima dată când sunteți invitat în Festivalul "George Enescu". Aveți încă amintiri legate de acesta?

Amintiri minunate! Am cântat Vivaldi cu Orchestra Barocă Venețiană la Ateneu, iar după concert, o doamnă a venit cu un CD pentru autograf, mi-a luat mâna într-a dânsei și mi-a lăsat un rozariu cu imaginea Papei Ioan Paul al II-lea, spunându-mi: "Domnul să te apere". M-a impresionat mult și îl port mereu cu mine. Publicul este minunat. Apoi, cu dirijorul Christian Badea, pe care îl cunosc din 1974, de la un curs cu violonistul Henryk Szeryng. El a urmărit evoluția mea muzicală și voia să înființeze un grup de violoniști. Am avut câteva concerte în România, el dorea să creeze ceva, dar desigur că a întâmpinat dificultăți din punct de vedere financiar și nu numai, așa ca proiectul s-a oprit. Așadar, am amintiri minunate de aici!


Acum, la București, în programul dumneavoastră se află Bach și Vivaldi.

Da, Dublul Concert de Bach l-am imprimat la Köln acum câțiva ani, tot alături de Mayumi Hirasaki. Ea a studiat timp de un an cu mine la Lucerna și mi s-a părut frumos să cântăm în această formulă. A primit apoi un post de profesor la Salzburg, este o violonistă foarte bună.


Acest Concert are un istoric lung în cadrul Festivalului Enescu, început chiar la prima ediție, în 1958, când l-au interpretat Yehudi Menuhin și David Oistrach. Dumneavoastră l-ați cunoscut pe maestrul Oistrach.

Ooo, ce interesant! Da, l-am cunoscut în 1974 la Concursul Ceaikovski, nu am ajuns în finală, dar exista posibilitatea de a intra la clasa lui, cu o bursă de studii. Mi s-a spus că va fi cu siguranță un loc pentru mine, asta era în luna mai. Dar el s-a stins din viață în luna octombrie a acelui an, la Amsterdam.


Apoi, ciclul Anotimpurile de Vivaldi. Cred că a cânta lucrări atât de bine cunoscute este dificil. Ce părere aveți?

Se poate face orice cu aceste Anotimpuri! Eu continui să fiu creativ cu orice ocazie. Iar întâlnirea cu ansamblul Concerto Köln este una frumoasă, care mi-a dat noi idei, culori, așadar este mereu ceva de descoperit pentru mine. Am mereu stupoarea unui copil în fața partiturilor și încerc să găsesc de fiecare dată soluții interpretative. Am cântat aceste concerte o viață întreagă, se împlinesc 25 de ani de când le-am înregistrat cu ansamblul Sonatori della Gioiosa Marca. Și cred, așa spune presa internațională de fapt, că este o imprimare de referință. Dar merg înainte cu entuziasm și dorință de a face și a descoperi lucruri noi.


Știu că aveți mai multe instrumente de care sunteți legat afectiv. Este și cazul celui cu care cântați acum la București?

Da, e o vioară italiană cu care am realizat și prima mea înregistrare cu Anotimpurile. Are o etichetă pe care scrie Carcassi, dar Charles Bear, un mare expert englez în domeniul viorilor, spune că nu este așa. Totuși, este un instrument de o calitate minunată, cu acestă vioară am început experiențele mele baroce.


În final, aș dori să schimbăm puțin registrul.
Știu că vă place să ascultați "sonoritățile montane". Ce vă spun ele?

Așa este, sunt foarte pasionat de munte - vara, iarna, cu skiuri, cu bicicleta, pe jos. Muntele e sursă de energie, de inspirație, de viață. Îmi amintesc o anecdotă cu un jurnalist japonez care m-a întrebat dacă găsesc inspirația pe timp de noapte, pe străduțele venețiene. Nu, nu, am spus, nu merg pe acolo, pentru că miroase urât, nu îmi place așa mult Veneția. Eu merg în pădure, prin munții mei, Dolomiții, acolo găsesc inspirația. Așadar, o sursă absolută de viață, necesară precum oxigenul, apa, hrana. Iar în final, vă spun că am devenit bunic al unei minunate fetițe pe nume Linda. Am patru copii, deja mari, iar familia a fost mereu importantă pentru mine. Copiii sunt viitorul, îți dau puterea de a merge înainte, cu toate preocupările și problemele aferente, dar cu privirea îndreptată spre viitor.

Interviu realizat de Andreea Chiselev