Acum: 21.00
Scena europeană • Înregistrări sau concerte în direct.
Urmează: 23.30
Sunete contemporane • Incursiune în lumea muzicii contemporane românești.

 

Apoi: 0.00
Adagietto • În inima nopții, sonorități aduse din inima nopții...

 


Arhivă : 2017 |

Festivalul International 'George Enescu' 2017. Interviu cu violoncelistul Andrei Ioniță

Duminică, 10 Septembrie 2017 , ora 13.16
 
Bookmark and Share

Sunteți parte a unei elite europene de români, foarte admirați și prețuiți pentru ceea ce fac și realizează peste tot în lume. Mai mult decât atât, sunteți modelul tânărului muzician român care demonstrează zi de zi că se poate pătrunde în lumea marilor valori artistice. Mă gândesc că există, însă, o disciplină fantastică ce vă gestionează performanța. Cum se ajunge aici, atât de devreme?

În primul rand, nu îmi place să mă laud pe mine însumi, dar bănuiesc că în urma succesului înregistrat la Concursul "Ceaikovski" de acum doi ani și, având în vedere și cariera și concertele frumoase pe care le-am avut de atunci încoace, am devenit un oarecare model pentru tinerii muzicieni români și sper să le ofer cât mai multă încredere pe viitor. Ceea ce este foarte important, pe lângă munca și talentul care sunt componente absolut necesare, este plăcerea. În orice domeniu în care lucrează și pentru care se străduiesc toți tinerii, cred că ceea ce este foarte important este să ai pasiune în tot ceea ce faci.


Sunteți la prima generație de muzicieni profesioniști în familie, dacă nu mă înșel. Știu, însă, că mama a fost cea care v-a însoțit mereu, alimentând de timpuriu potențialul simț muzical, încă de când aveați doar un an și câteva luni de zile. Cum a apărut și s-a dezvoltat această pasiune pentru muzică? Ar fi foarte interesant de aflat dacă există stocată undeva, în memorie, cea mai veche amintire a dumneavoastră legată de muzică, de sunetul muzical?

Da, mama cânta în diverse coruri de amatori și țin minte, pe cand aveam probabil trei ani, poate chiar și mai devreme, cum mergeam alături de ea la repetițiile corului. Am crescut așadar, cumva alături de muzica vocală. Țin minte și primele lecții de pian pe care le-am luat la vârsta de 4-5 ani. La fel, îmi amintesc și primele CD-uri pe care le-am ascultat, chiar și primele discuri de vinil. Cred că între primele muzici ascultate se numără Oratoriul Messiah și Concerti Grossi de Georg Friedrich Handel. De asemenea, muzica lui Corelli. Rețin bine momentul și când am ascultat prima oară concertul de Dvorak pentru violoncel.


Ați ales muzica, o artă care impune multă disciplină, nenumărate ore de repetiții și dedicare, combinând-o cu o formare educațională de vârf, sunteți absolventul Colegiului Național "Sfântul Sava" din București, la clasa matematică-informatică, bilingv. Totuși, simțiți vreodată că ați pierdut ceva din farmecul unei copilării obișnuite, investind atât de mult timp și energie în orele de studiu, muzical și general?

Cred că muzica m-a ales pe mine. Nu m-am putut imagina niciodată urmând un alt traseu și, cu toate că am făcut tot ceea ce mi-a stat în putință pentru a ajunge un muzician de succes și nu neapărat doar de succes, ci un muzician bun, am dorit să am o cultură generală cât mai bine dezvoltată și, așa cum am răspuns și la prima întrebare, am făcut totul cu plăcere.


Există în viața viitorilor mari artiști un unic moment de grație, care odată exploatat așa cum trebuie poate deveni temelia unui vis de îndeplinit, până atunci. În cazul dumneavoastră mulți, poate, s-ar grăbi să dateze clipa aceea în iulie 2015, odată cu câștigarea Concursului "Ceaikovski" de la Moscova. Poate din interior se vede altfel, însă? Greșesc cumva? Acela a fost momentul, declicul pe care îl așteptați și căutați, ori a venit mult mai devreme? Concursuri importante ați mai câștigat?

Cu toate că m-am bucurat de multe momente extraordinare pe scenă și înainte, într-adevăr, câștigarea concursului "Ceaikovski", și nu doar câștigarea, cât efectiv stările pe care le-am simțit când am fost pe scena de la Sankt-Petersburg, mi-au rămas adânc întipărite în memorie. A fost pentru prima dată când mi-au dat lacrimile pe scenă în timp ce cântam. A fost o experiență absolut halucinantă, scoasă parcă dintr-un vis. Pe lângă lucrurile acestea m-am trezit și din acest vis și m-am bucurat în continuare de numeroasele oportunități și uși care mi-au fost deschise în urma acestui succes.


Acum sunteți la Berlin, continuându-vă studiile muzicale la Universitatea de Arte de acolo. Cât de dificilă a fost perioada aceea de adaptare, când ați ajuns în orașul german? Veneați dintr-un spațiu străin. Cât de deschis este acolo sistemul?

Normal că nu este ușor pentru niciun tânăr venit din orice alt spațiu cultural. Nu mi se pare că mi-a fost neapărat mai dificil decât altora de a mă integra acolo. Berlin, până la urmă, este o capitală internațională, artistică, muzicală. Este efectiv un hot-spot pentru tinerii veniți din toate națiile și de pe tot pământul. De aceea, într-un asemenea spațiu internațional nu cred că mi-a fost atât de dificil să mă integrez.


Vă ascultam la un moment dat într-un interviu, în care spuneați că doar Berlinul vă mai oferă ocazia să vă odihniți cum trebuie. Este Berlinul un fel de acasă?

…sau Bucureștiul. Berlinul a devenit o a doua casă. Este, într-adevar, o oază de liniște. Mai am un an și jumătate de studii aici și probabil că vor mai urma și alții.


Lumea muzicală actuală implică o industrie complicată pentru care cei tineri sunt de multe ori prea puțin pregătiți. Se intră într-un întreg angrenaj, susținut și prin participarea și câștigarea unor importante concursuri. Ele, însă, cred că la un moment dat nu mai sunt suficiente. S-a schimbat demult paradigma artistului care studiază ore întregi pe zi, așteptând să primească prin poștă ofertele de concert. În ce stadiu sunteți acum, aveți un impresar, sunteți propriul impresar, PR, asistent?

Imediat după câștigarea Concursului "Ceaikovski" am început colaborarea cu o agenție de impresariat germană, în Berlin, de asemenea, am reprezentanțe locale și în Statele Unite, în Marea Britanie, în Japonia. Da, câștigarea unui premiu la o asemenea competiție nu mai înseamnă mare lucru în zilele noastre. Sunt atât de multe concursuri internaționale, sunt atât de mulți premianți, dar în același timp, toate acestea reprezintă un "rău necesar". Având în vedere faptul că nu m-am născut într-o familie de muzicieni, tot ceea ce am realizat am reușit oarecum cu forțele proprii, evident, cu susținerea familiei, cu susținerea profesorilor, din acest motiv, o asemenea participare a reprezentat o rampă de vizibilitate și mi-a oferit această deschidere.


Ce rol considerați că au modelele într-o carieră artistică?

Termenul acesta de model mi se pare destul de periculos. În zilele noastre foarte mulți elevi și studenți urmăresc avid înregistrări online, video, audio ale unor muzicieni pe care ei îi consideră modele. Ei bine, acest lucru este foarte periculos pentru că, până la urmă, fiecare tânăr s-a născut cu imaginația lui și cu un talent care este exprimat într-un fel unic. Numai că atunci când asculți aceste înregistrări, începi să imiți în mod inconștient. Normal că am fost și eu inspirat de Daniil Shafran sau de Jacqueline du Pré, de Yo Yo Ma și Steven Isserlis, dar, în același timp, încerc să îmi urmez instinctul muzical și să fiu sincer cu arta și cu muzica mea.


Care sunt ritualurile violoncelistului Andrei Ioniță? Și dincolo de ele ce mai rămâne exclusiv pentru sine? Mai este timp de o vacanță? Simțiți vreodată că trebuie să luați distanță de instrumentul dumneavoastră, să vă lăsați un spațiu de respirație?

Pentru mine replica succesului nu o reprezintă doar o carieră fulminantă, ci găsirea acelei liniști interioare, a acelui balans pe care cred că toți oamenii îl caută. Mi se pare chiar nesănătos să fii atât de focusat pe violoncel și pe carieră. De fiecare dată când am câteva zile libere încerc să mă întâlnesc cu prieteni sau să mă liniștesc, să ies cât se poate de des din București ori din Berlin.


Dincolo de muzică, ce vă pasionează?

În școala generală mi-au plăcut materiile reale, din pacate însă, nu am mai avut ocazia să studiez mai departe. În general, citesc, încă mai ascult muzică, fiindcă sunt înconjurat de muzică. Încerc să mă obișnuiesc și cu călătoritul, cu vizitatul de locuri noi. Încă mai găsesc plăcere și în lucrurile acestea.


Erați la un moment dat în căutarea unui instrument, între timp l-ați și găsit. Are el o poveste care merită să fie împărtășită publicului?

Da, violoncelul meu aparține unei fundații extraordinare din Hamburg - "Deutsche Stiftung Musikleben" - care are un program ce rulează, dacă nu mă înșel, de 30 de ani. Ei oferă, cu împrumut, tinerilor muzicieni în vârstă de până la 30 de ani, care locuiesc în Germania, instrumente. Acest instrument al meu este un Giovanni Battista Rogeri din anul 1671. Este un instrument minunat, cu un ton cald și grav. Cred că ne potrivim foarte bine.


Pe scena Festivalul "George Enescu" de anul acesta, cu acest instrument, veți urca alături de Orchestra Filarmonicii din Munchen, un ansamblu excepțional condus de un "maestro" fără pereche. Cum ați primit invitația de a fi solist în acest concert?

Invitația a venit cumva indirect tot prin prisma succesului înregistrat la concursul "Ceaikovski". Cu maestrul Gergiev și Filarmonica din Munchen am mai colaborat și în luna mai a acestui an. Am avut trei concerte împreună, două la Munchen, în Sala Mare a filarmonicii de acolo, Gasteig, și încă un concert la Musikverien, în Viena. Mă bucur tare mult să revenim și să aducem această combinație și la București.


Concertul nr.1 pentru violoncel și orchestră de Camille Saint-Saens a fost alegerea dumneavoastră sau a fost lucrarea sugerată de organizatori?

Am fost rugat să interpretez Concertul nr. 1 de Saint-Saens, care este considerat, poate, pe nedrept, un concert facil sau, în orice caz, mai abordabil decât alte concerte romantice la fel de cunoscute. Este un concert absolut minunat în interiorul căruia fiecare frază curge. Este o mare plăcere să cânți o asemenea muzică.


Fiecare artist are un mod diferit de a aborda relația cu publicul său. E acolo un schimb fantastic de energie și emoție? Dumneavoastră cum le gestionați? Se pot pune în cuvinte asemenea sentimente?

Rolul muzicii este tocmai acela de a exprima inefabilul, de aceea nu știu dacă pot exprima foarte concludent ce simt în timp ce cânt. Este un amalgam de emoții și cred că ceea ce reiese din cântatul meu, sunt, totuși, pasiunea, spontaneitatea și inventivitatea. Lucrurile acestea sper că le simte și publicul în timp de cânt.


În final, spuneți-mi, vă rog, cum se vede și cum se simte lumea de pe marile scene ale lumii, în compania atâtor mari artiști?

Lumea nu este întotdeauna dreaptă, mai ales atunci când ajungi în aceste cercuri, să zicem, superioare, într-o elită și observi că există invidii ca peste tot, interese și jocuri de culise. La final însă, mesajul unui artist, dacă el este sincer, răzbate. Ceea ce este frumos, până la urmă, trece peste toate nedreptățile și atinge inimile oamenilor.


Interviu realizat de Corina Marica Rădoi