Arhivă : 2017 |

Festivalul Internațional 'George Enescu' 2017. Interviu cu dirijorul Christoph Eschenabch

Vineri, 22 Septembrie 2017 , ora 13.16
 
Bookmark and Share

În cadrul seriei "Mari orchestre ale lumii", Christoph Eschenbach s-a aflat la pupitrul Orchestrei Naționale a Franței în 18 și 19 septembrie.


Am avut plăcerea de a vă urmări în trecut, în cadrul Festivalului Enescu. Când vă gândiți la Festivalul Enescu, București, România, care sunt primele lucruri la care vă gândiți?

Cunosc România de multă vreme și am avut o minunată profesoară de pian româncă, Eliza Hansen. Mă simt foarte legat de această țară. Românii pe care i-am întâlnit au fost întotdeauna plini de căldură și de-abia aștept să vin din nou în România.


George Enescu, Dinu Lipatti și Sergiu Celibidache sunt trei dintre reprezentanții iluștri ai muzicii românești. Pe care dintre ei îi simțiți mai aproape de personalitatea dumneavoastră?

E o întrebare dificilă, pentru că toți trei pentru mine sunt niște giganți. Celibidache a fost fenomenal. Am asistat la cursurile lui de măiestrie, în vremea când eram student, la concerte dirijate de el, i-am ascultat înregistrările. M-am bucurat atunci când fiul lui a intervenit și a anulat verdictul pe care Celibidache îl dăduse de a nu fi editate înregistrările sale cu Filarmonica din München, pentru că sunt extraordinare. Acele tempo-uri lente, în simfoniile lui Bruckner, nu mă deranjează deloc. Pe Dinu Lipatti, din nefericire, nu am avut ocazia de a-l asculta niciodată. A murit prea devreme, în perioada în care eu eram încă elev, dar îi cunosc toate înregistrările și chiar și anumite compoziții. Are un minunat Concertino [în stil clasic] pentru pian pe care l-am ascultat cântat de un pianist, în anii 1970. Enescu este o personalitate incredibilă. A fost unul dintre cei mai mari violoniști ai timpurilor sale. A cântat adesea la Paris, unde a și locuit o perioadă. Făcea un duo cu un alt muzician uriaș - pianistul Alfred Cortot. Știu câteva înregistrări ale sale, dar îi cunosc și partiturile, pentru că a fost un mare compozitor. Aveți oameni minunați în țara dumneavoastră!


Aflasem cu bucurie despre faptul că Eliza Hansen, profesoara dumneavoastră româno-germană, a studiat la București mai întâi și apoi la Berlin, cu Arthur Schnabel și Edwin Fischer. Ce amintire îi păstrați?

Avea o personalitate extrem de generoasă. Și puncta întotdeauna elementele care lipseau din interpretarea studenților ei, în tehnica lor. Știa cum se pot rezolva toate problemele tehnice. Avea un talent pedagogic înnăscut.


Ați câștigat, ca pianist, Premiul I la Concursul Clara Haskil din 1964, desfășurat la Vevey, Elveția. Clara Haskil s-a născut, de asemenea, în București și a fost o foarte apreciată interpretă a lui Mozart. Ați privit-o vreodată ca pe model?

Absolut. Am ascultat-o, în vremea când eram elev. A venit la Aachen, orașul în care locuiau părinții mei și a cântat Concertul în re minor de Mozart, iar la bis Variațiunilor Duport. Nu voi uita niciodată cum a cântat tema Variațiunilor. A avut un tușeu atât de clar, o calitate a stilului! Era cunoscută pentru felul în care cânta Mozart, era considerată o specialistă, publicul știa asta. Însă în Concursul Clara Haskil trebuia să pregătești lucrări din repertoriul ei de recital ce a cuprins Chopin, Debussy, Schumann (foarte mult Schumann), Schubert, Bach, Beethoven; avea un repertoriu foarte divers, nu mergea doar pe o singură linie.


I-ați întâlnit pe George Szell și pe Herbert von Karajan, ca tânăr solist și șidirijor. Ce ați prelua și ce nu ați prelua din modu lor de a lucra cu orchestra?

Nu aș face aproape nimic din ceea ce făcea George Szell cu orchestra sa, din punct de vedere al comportamentului. Era mai degrabă o dictatură acolo. Nu mi-ar fi plăcut să fiu membru în orchestra lui. Dar cu mine s-a purtat întotdeauna minunat. Nu a fost niciodată supărat, mă stimula, trebuia să fiu foarte pregătit. El cânta partea orchestrei la pianul al doilea, întotdeauna pe dinafară, întotdeauna foarte bine pregătit. Am asistat la multe repetiții. Se purta uneori ciudat cu orchestra, însă lucra extraordinar, în același timp. Orchestra din Cleveland, în timpul colaborării cu Szell, a fost una dintre cele mai bune din lume. Karajan nu a fost un dictator. A fost primul din generația lui, din care au mai făcut parte Toscanini, Szell, care nu s-a purtat ca un dictator. A fost amabil, s-a purtat frumos cu membrii orchestrei, a fost solicitant, dar nu a torturat pe nimeni, iar muzicienii îl iubeau.


Cum își impune un dirijor autoritatea din partea orchestrei? Dumneavoastră, de exemplu, nu ridicați glasul niciodată. Ce trebuie să facă un dirijor pentru a se face ascultat și pentru a-i face pe muzicieni să-i respecte indicațiile?

Să-și coboare vocea! Este o rețetă foarte bună pentru ca oamenii să încerce să te audă. Autoritatea poate exista în fiecare dintre noi. O ai sau nu. Dacă nu o ai, nu ar trebui să devii dirijor. Când intri într-o încăpere și vorbești nu tare, ci clar, lumea simte nevoia să te urmărească. Asta înseamnă să ai autoritate. Și ulterior, în sala de concert, în afară de claritate, se adaugă și scara de emoții pe care reușești să o creezi. Asta înseamnă să fii un mare dirijor.


Ați pus la un moment dat că relația cu orchestra este ca o căsătorie. Ce fel de compromisuri poate face un dirijor? Pentru că despre mariaj știm că este un joc al compromisurilor…

Nu este vorba despre un compromis în ceea ce privește partea artistică sau rezultatul interpretării tale. Aici nu există compromisuri. Poate doar dacă în orchestră există instrumentiști cărora le este greu să se ridice la nivelul pe care tu îl ceri, atunci ești nevoit să faci anumite compromisuri. Însă acest cuvânt nu este foarte potrivit pentru artă, cred.


Ați spus totodată că
"respirația este sufletul dirijatului". Puteți detalia?

Dacă nu respiri, nu poți trăi. O partitură este ca un corp fără viață, dar este totuși un corp pe care îl poți revitaliza, dându-i suflare, propria ta respirație, sângele tău. Fiecare frază are nevoie de respirație. În operă, un cântăreț are un text sub fiecare notă și fiecare vers are nevoie de respirație pentru a ajunge până la capăt și la fel se întâmplă și în muzica simfonică. Frazările au nevoie de respirații și muzica, în sine, are nevoie să respire.


Dirijați la București Orchestra Națională a Franței, iar primul concert va avea un program exclusiv Mahler, un compozitor pe care știu că îl apreciați într-o mare măsură. Cât de important este Mahler pentru cariera unui dirijor? Poți fi un dirijor complet fără să dirijezi Mahler?

Ai putea. De pildă Celibidache nu a dirijat niciodată Mahler. Nu i-a plăcut, poate nu l-a înțeles sau poate că l-a respins înainte de a-l înțelege. Întotdeauna m-am întrebat de ce. Celibidache a fost un mare dirijor, fără să-l dirijeze pe Mahler aproape deloc. Furtwängler a dirijat foarte puțin Mahler, dar ei erau o altă generație. Poți fi un dirijor complet fără Mahler, la fel cum poți un dirijor complet fără Bruckner. Însă nu poți fi un dirijor complet fără Beethoven, pentru că cele 9 Simfonii ale lui Beethoven sunt un compendiu al dirijatului.


Cum construiți Simfonia a 5-a?

E o călătorie amplă. De la marșul funebru, care este un loc amar până la finalul plin de bucurie, chiar amuzant, trecând prin cea de-a doua parte, dramatică, minunatul scherzo, vesel și prin trio-ul melancolic. Apoi atât de frumosul Adagietto, transcendent, lăsând toate supărările în urmă, care te duce către ultima secțiune, un spectacol al bucuriei. Așa văd eu această simfonie.


Cum vedeți relația dintre tempouri și expresie în această simfonie?

Emoțiile depind de tempourile pe care le alegi. Așa se întâmplă în fiecare muzică. Vorbeam mai devreme despre Celibidache și despre tempourile lui foarte lente la Bruckner, dar tempourile lui erau posibile pentru că erau susținute emoțional. Rămâi fascinat de fiecare notă. Așa este și la Mahler. Trebuie să alegi tempourile care ți se potrivesc și pe care le găsești firești pentru a readuce muzica la viață. Tempourile sunt dependente de fiecare secțiune, dar au o anumită flexibilitate interioară.


Îl considerați pe Mahler un compozitor al secolului 21? Și dacă răspunsul este da, care ar fi argumentația?

În vremea sa, Mahler a fost greșit înțeles. Cu excepția Simfoniei a 8-a, celelalte simfonii nu au avut mare succes, iar Mahler nu a primit răspunsul pe care îl aștepta din partea publicului. A fost dezamăgit, dar a spus: "nu-i nimic! Va veni și timpul meu!", iar acum timpul lui a venit. Deschiderea pe care a adus-o secolul 20, descoperirile făcute, psihoanaliza lui Sigmund Freud și Carl Gustav Jung, fac ca oamenii să se identifice mult mai bine cu muzica lui Mahler.

Interviu realizat de Monica Isăcescu