Acum: 17.00
Festivalul Internațional “George Enescu”
Urmează: 20.00
Festivalul Internațional “George Enescu”
Apoi: 22.30
Jazzy hour cu Berti Barbera (R)

Arhivă : 2017 |

Festivalul International George Enescu 2017. Interviu cu contratenorul Philippe Jaroussky

Vineri, 8 Septembrie 2017 , ora 19.04
 
Bookmark and Share

Philippe Jaroussky - "Händel este compozitorul favorit al contratenorilor"

Philippe Jaroussky, veniți pentru prima dată în România și veți cânta în compania ansamblului "L'Arpeggiata". Titlul serii de concert este "Händel goes wild", reluând titlul ultimului album "L'Arpeggiata", apărut anul acesta la Warner Classics. Când v-ați alăturat proiectului?

Ansamblul "L'Arpeggiata" condus de Christina Pluhar este o formație împreună cu care cânt de aproape zece ani. Iar acum derulăm un lung turneu în luna septembrie, avem opt concerte cu cinci programe relativ diferite, pe care le-am cântat deja împreună; ele conțin muzică de Purcell și Monteverdi, între alții. Christina mi-a propus să iau parte și la acest proiect, "Händel goes wild", pe care îl interpretez de numai două ori: o dată la Bremen, a doua oară la București. Cunosc foarte bine munca pe care o face Christina - știu, deci, că în spatele acestui titlu stă improvizația, una dintre marile mărci artistice ale ansamblului "L'Arpeggiata". Membrii formației pleacă de la piese din muzica clasică și propun, în concert, diverse momente improvizate.


Eu una când mă gândesc la improvizație, mă gândesc instant la jazz. Există similitudini între cele două genuri? (Baroc și Jazz)

Da, există asemănări între muzica Barocă și jazz. Fie că este vorba despre Händel, Monteverdi sau alți compozitori, există în muzica lor un bas cifrat, adică o linie de bas interpretată de clavecinist, pe baza căreia sunt permise diverse libertăți, deoarece nu totul este notat în partitură. Acesta este marele liant dintre muzica barocă și jazz. Improvizația există în Baroc, se putea face, de exemplu, pe un bas ostinat (o linie de bas ce se repetă la cvasi-infinit). Muzicienii timpului făceau asta, era parte din formarea lor profesională. Desigur că, în plus, cântăreții improvizau și ornamentica, pe care o schimbau la fiecare concert. Exista, deci, o formă de independență față de ceea ce era deja scris, iar acest aspect stă la baza proiectelor realizate de Christina Pluhar. Și chiar dacă improvizațiile L'Arpeggiata sunt mai aproape de muzica de jazz, acesta este un mod de a spune că muzica primește o energie diferită - pentru că improvizația implică și riscuri pe care ni le asumăm (uneori avem o idee bună, alteori ideea noastră vine ușor decalată) - și un alt mod de a comunica cu publicul, iarăși un aspect semnificativ. Eu am cântat în multe concerte cu L'Arpeggiata și cred că această abordare a lor aduce, în plus, o notă festivă, mai puțin academică.


De obicei după un solo de jazz se aplaudă. Putem face același lucru în cadrul concertului dumneavoastră?

Da, ni s-a întâmplat adesea în anumite momente de concert.


Și asta nu vă deranjează?

Deloc! Cred că ceea ce este important este ca publicul să se poată exprima atunci când vrea. Mai este ceva ce facem, de obicei, în aceste concerte: înlănțuim piese. Încercăm, deci, să creăm punți între piese, dar pe de altă parte publicul este rege, el este cel care decide când are chef să aplaude, când este impresionat în mod deosebit. Pentru mine este foarte important să las publicul să se exprime. Cât despre Händel - el este, probabil, compozitorul favorit al nostru, al contratenorilor, pentru că a scris atât de multe roluri magnifice, momente splendide în diverse opere. Există sute de arii ce pot fi cântate, și toate sunt minunate! Este impresionant. Împreună cu Christina am ales arii ce se pretează mai mult decât altele la improvizație. E o aventură foarte frumoasă, dar și o reuniune, deoarece am înregistrat deja cinci albume cu Christina, însă au trecut mai bine de doi ani de când nu am mai cântat împreună în concert. Iar această senzație de reunire cred că va aduce un caracter foarte jovial concertului.


O să împărțiți scena și cu soprana Céline Scheen. Și această colaborare o să marcheze o reîntâlnire?

Îi cunosc vocea, reputația, însă nu ne-am întâlnit niciodată, așa că va fi o mare premieră. Cunosc foarte bine vocea și muzicalitatea Célinei și sunt sigur că va fi formidabil. În program există numeroase duete, majoritatea de dragoste, întrucât Händel era și un mare maestru al scriiturii pentru duo. A scris adevărate capodopere, iar noi am selectat câteva dintre ariile cele mai cunoscute. Vom avea parte, bineînțeles, de "wild", așa cum promite titlul, însă și de multă emoție, pentru că vom cânta și multe arii lungi magnifice. Nu va fi doar improvizație festivă, vor exista și momente de lamento, în arii frumoase și triste ce sunt, de asemenea, mărci ale personalității lui Händel. Mă refer la marile lui arii tânguitoare, care sunt sublime și universale, și care, cel puțin pentru mine, constituie adevărata frumusețe a Barocului.


Deci pentru dumneavoastră Händel chiar este "the best", după cum ați declarat într-un interviu oferit publicației "The Guardian". M-a mirat certitudinea cu care un muzician poate alege un compozitor preferat. E rar. Ce vă face să vă simțiți atât de aproape de Händel?

Evident că există mulți alți compozitori baroci care scriu foarte bine pentru voce, dar pentru mine Händel rămâne "the best" datorită scriiturii sale vocale. În plus, dialogul cu orchestra, bogăția armonică etc. îl fac să fie unic. Există arii pe care nici un alt compozitor contemporan cu el nu le-ar fi putut compune. Cantitatea este un alt reper, suma capodoperelor semnate Händel; a fost nevoie ca lumea să aștepte venirea lui Mozart pentru a avea aceeași calitate și aceeași cantitate de capodopere. Așa că din punctul meu de vedere îl plasez între Monteverdi și Mozart ca fiind "the best".


De la începutul anilor 1960, datorită contribuției unor muzicieni ca Nikolaus Harnoncourt, de exemplu, apetitul muzicienilor și al publicului pentru muzica veche, pentru muzica Barocă, a crescut considerabil. În acest moment există o multitudine de ansambluri specializate - iar L'Arpeggiat este unul dintre ele. Cum vedeți dezvoltarea domeniului în anii ce vor veni?

E adevărat, am asistat la o dezvoltare imensă, iar această întrebare, despre ce se va întâmpla în continuare, este foarte actuală. Se cântă și se pun în scenă și din ce în ce mai multe opere baroce. Am putea spune că repertoriul baroc s-a instalat și că este cântat la fel de mult ca cel clasic și romantic. Întrebarea care se pune, de fapt, este dacă ne aflăm într-un punct de climax, se va diminua curentul? Nu știu. Ce știu este că suntem într-un moment de frenezie, în care se descoperă enorm de multe partituri, poate că în anii ce vor veni nu vor mai ieși la suprafață atât de multe opusuri uitate. Poate se vor calma puțin lucrurile în sensul acesta. Dar nu cred că Barocul va reveni la a fi ceea ce era înaintea anilor '60, deoarece interesul publicului pentru acest tip de repertoriu decurge și din revoluția barocă - astăzi știm mult mai bine decât în anii '60 cum trebuie să cântăm această muzică, există enorm de mulți muzicieni specializați și multe orchestre care cântă foarte bine muzica aceasta, am redescoperit articulația și muzicalitatea tipice barocului. Eu sunt mai degrabă optimist, nu cred că e o muzică pe care publicul o va uita în anii următori, dimpotrivă, vom continua să ascultăm muzică barocă. Observ, de exemplu, enorm de mulți cântăreți care se lansează în această aventură, foarte mulți, voci noi, tineri contratenori.

Iar pentru noi, contratenorii, are loc acum o altă revoluție: dacă până acum interpretam strict muzică barocă, acum putem cânta și alt tip de repertoriu - Rossini, Mozart, muzică nouă. Simt această schimbare pentru vocea de contratenor, cântăm acum nu numai repertoriul pentru castrați, ci și multe alte lucruri.


Știu că sunteți preocupat și de muzica nouă. Ce proiecte derulați în acest sens?

Anul viitor cânt în premieră la Opera din Paris o operă pe care am interpretat-o și la Amsterdam - "Only the sound remains", a compozitoarei finlandeze Kaija Saariaho - o partitură scrisă efectiv pentru vocea mea. Compozitoarea s-a interesat foarte mult de vocea în sine, pentru că a profitat de caracterul ușor ireal ce reiese din cele două sexe ale vocii. Cred că este interesant să participi la crearea de noi roluri, pe care apoi să le lași moștenire generațiilor viitoare.

Interviu realizat de Irina Cristina Vasilescu