Christina Pluhar, cântaţi la harpă, lăută şi teorbă şi conduceţi ansamblul L'Arpeggiata. Unde şi când v-aţi descoperit pasiunea pentru muzica secolului al XVII-lea?

Se întâmpla în urmă cu destul de mult timp. Am studiat, în copilărie, chitara clasică şi am intrat la Conservator destul de tânără. Iar la 18 ani am descoperit, în timpul unui curs de vară din Italia, lăuta. M-am îndrăgostit total atât de instrument, cât şi de repertoriul pe care îl cântam cu el. Am hotărât atunci că vreau să mă specializez pe acest tip de muzică, am părăsit, deci, ţara natală, Austria, şi am plecat în Olanda şi apoi la Basel la studii. Se întâmpla, deci, în urmă cu mulţi ani, iar de atunci încoace mi-am trăit pasiunea pentru muzica secolului al XVII-lea.

Pe parcurs aţi fondat acest minunat ansamblu, L'Arpeggiata, în anul 2000. Care sunt cele mai importante etape prin care a trecut această formaţie instrumentală şi vocală în cei 17 ani de existenţă?

După încheierea studiilor am lucrat cu numeroase orchestre şi ansambluri şi am căpătat, astfel, experienţă, iar în anul 2000 am hotărât să pun bazele ansamblului meu, pentru a putea crea propriile programe şi a aduce laolaltă muzicienii mei preferaţi. La început formaţia a servit pasiunii mele pentru muzica italiană de secol XVII, însă rapid a devenit un proiect cu totul special, combinând muzica barocă italiană cu diferite stiluri muzicale. Unul dintre primele noastre CD-uri s-a numit "La Tarantella", a apărut în anul 2002 şi conţine muzică italiană din sudul ţării, muzică tradiţională, despre care am găsit şi multe materiale. Am realizat apoi proiecte şi cu jazz, iar unul dintre cele mai importante momente pentru noi a fost colaborarea cu Philippe Jaroussky, împreună cu care vom veni la Festivalul Enescu de la Bucureşti. Lucrez cu el de foarte mulţi ani, avea 19 ani pe atunci, iar în timp am dezvoltat o foarte frumoasă prietenie muzicală. Primul disc pe care l-am imprimat împreună a fost Teatro d'amore, cu muzică de Claudio Monteverdi. Au urmat multe altele.

La Bucureşti cântaţi împreună cu Philippe Jaroussky şi Celien Scheen muzică de Haendel. Vom asculta, de altfel, ultimul dumneavoastră proiect, lansat pe CD în 1 septembrie - Haendel goes wild. Care este semnificaţia acestui titlu?

Este primul proiect în cadrul căruia am combinat muzica de jazz cu cea barocă. Am început în 2003 cu un proiect ce s-a chemat All'Improvviso şi care conţinea improvizaţii ce aveau la bază dansuri italiene şi spaniole. Iar în 2013 am înregistrat Music for a while, un proiect în cadrul căruia am invitat muzicieni de jazz să improvizeze pe opusuri ale lui Henry Purcell. Iar în acest ultim disc am invitat artişti de jazz să improvizeze pe piese semnate de Haendel. Aşa că titlul indică faptul că nu interpretăm muzica lui nealterată.

Câtă libertate de interpretare permite Haendel în partiturile sale?

Formele pe care Haendel le foloseşte cer instrumentiştilor şi cântăreţilor să improvizeze, mai ales la nivel de ornamentaţie. Se consideră în continuare că e nevoie de mult talent pentru a realiza variaţiuni şi improvizaţii ornamentale pe muzica scrisă de el. Am luat această idee - de a improviza nu numai vocal în stilul muzicii lui Haendel, ci şi instrumental, cu muzicieni de jazz. Improvizaţia este, de fapt, o idee foarte barocă.