Philippe Jaroussky - "Händel este compozitorul favorit al contratenorilor"

Philippe Jaroussky, veniţi pentru prima dată în România şi veţi cânta în compania ansamblului "L'Arpeggiata". Titlul serii de concert este "Händel goes wild", reluând titlul ultimului album "L'Arpeggiata", apărut anul acesta la Warner Classics. Când v-aţi alăturat proiectului?

Ansamblul "L'Arpeggiata" condus de Christina Pluhar este o formaţie împreună cu care cânt de aproape zece ani. Iar acum derulăm un lung turneu în luna septembrie, avem opt concerte cu cinci programe relativ diferite, pe care le-am cântat deja împreună; ele conţin muzică de Purcell şi Monteverdi, între alţii. Christina mi-a propus să iau parte şi la acest proiect, "Händel goes wild", pe care îl interpretez de numai două ori: o dată la Bremen, a doua oară la Bucureşti. Cunosc foarte bine munca pe care o face Christina - ştiu, deci, că în spatele acestui titlu stă improvizaţia, una dintre marile mărci artistice ale ansamblului "L'Arpeggiata". Membrii formaţiei pleacă de la piese din muzica clasică şi propun, în concert, diverse momente improvizate.

Eu una când mă gândesc la improvizaţie, mă gândesc instant la jazz. Există similitudini între cele două genuri? (Baroc şi Jazz)

Da, există asemănări între muzica Barocă şi jazz. Fie că este vorba despre Händel, Monteverdi sau alţi compozitori, există în muzica lor un bas cifrat, adică o linie de bas interpretată de clavecinist, pe baza căreia sunt permise diverse libertăţi, deoarece nu totul este notat în partitură. Acesta este marele liant dintre muzica barocă şi jazz. Improvizaţia există în Baroc, se putea face, de exemplu, pe un bas ostinat (o linie de bas ce se repetă la cvasi-infinit). Muzicienii timpului făceau asta, era parte din formarea lor profesională. Desigur că, în plus, cântăreţii improvizau şi ornamentica, pe care o schimbau la fiecare concert. Exista, deci, o formă de independenţă faţă de ceea ce era deja scris, iar acest aspect stă la baza proiectelor realizate de Christina Pluhar. Şi chiar dacă improvizaţiile L'Arpeggiata sunt mai aproape de muzica de jazz, acesta este un mod de a spune că muzica primeşte o energie diferită - pentru că improvizaţia implică şi riscuri pe care ni le asumăm (uneori avem o idee bună, alteori ideea noastră vine uşor decalată) - şi un alt mod de a comunica cu publicul, iarăşi un aspect semnificativ. Eu am cântat în multe concerte cu L'Arpeggiata şi cred că această abordare a lor aduce, în plus, o notă festivă, mai puţin academică.

De obicei după un solo de jazz se aplaudă. Putem face acelaşi lucru în cadrul concertului dumneavoastră?

Da, ni s-a întâmplat adesea în anumite momente de concert.

Şi asta nu vă deranjează?

Deloc! Cred că ceea ce este important este ca publicul să se poată exprima atunci când vrea. Mai este ceva ce facem, de obicei, în aceste concerte: înlănţuim piese. Încercăm, deci, să creăm punţi între piese, dar pe de altă parte publicul este rege, el este cel care decide când are chef să aplaude, când este impresionat în mod deosebit. Pentru mine este foarte important să las publicul să se exprime. Cât despre Händel - el este, probabil, compozitorul favorit al nostru, al contratenorilor, pentru că a scris atât de multe roluri magnifice, momente splendide în diverse opere. Există sute de arii ce pot fi cântate, şi toate sunt minunate! Este impresionant. Împreună cu Christina am ales arii ce se pretează mai mult decât altele la improvizaţie. E o aventură foarte frumoasă, dar şi o reuniune, deoarece am înregistrat deja cinci albume cu Christina, însă au trecut mai bine de doi ani de când nu am mai cântat împreună în concert. Iar această senzaţie de reunire cred că va aduce un caracter foarte jovial concertului.

O să împărţiţi scena şi cu soprana Céline Scheen. Şi această colaborare o să marcheze o reîntâlnire?

Îi cunosc vocea, reputaţia, însă nu ne-am întâlnit niciodată, aşa că va fi o mare premieră. Cunosc foarte bine vocea şi muzicalitatea Célinei şi sunt sigur că va fi formidabil. În program există numeroase duete, majoritatea de dragoste, întrucât Händel era şi un mare maestru al scriiturii pentru duo. A scris adevărate capodopere, iar noi am selectat câteva dintre ariile cele mai cunoscute. Vom avea parte, bineînţeles, de "wild", aşa cum promite titlul, însă şi de multă emoţie, pentru că vom cânta şi multe arii lungi magnifice. Nu va fi doar improvizaţie festivă, vor exista şi momente de lamento, în arii frumoase şi triste ce sunt, de asemenea, mărci ale personalităţii lui Händel. Mă refer la marile lui arii tânguitoare, care sunt sublime şi universale, şi care, cel puţin pentru mine, constituie adevărata frumuseţe a Barocului.

Deci pentru dumneavoastră Händel chiar este "the best", după cum aţi declarat într-un interviu oferit publicaţiei "The Guardian". M-a mirat certitudinea cu care un muzician poate alege un compozitor preferat. E rar. Ce vă face să vă simţiţi atât de aproape de Händel?

Evident că există mulţi alţi compozitori baroci care scriu foarte bine pentru voce, dar pentru mine Händel rămâne "the best" datorită scriiturii sale vocale. În plus, dialogul cu orchestra, bogăţia armonică etc. îl fac să fie unic. Există arii pe care nici un alt compozitor contemporan cu el nu le-ar fi putut compune. Cantitatea este un alt reper, suma capodoperelor semnate Händel; a fost nevoie ca lumea să aştepte venirea lui Mozart pentru a avea aceeaşi calitate şi aceeaşi cantitate de capodopere. Aşa că din punctul meu de vedere îl plasez între Monteverdi şi Mozart ca fiind "the best".

De la începutul anilor 1960, datorită contribuţiei unor muzicieni ca Nikolaus Harnoncourt, de exemplu, apetitul muzicienilor şi al publicului pentru muzica veche, pentru muzica Barocă, a crescut considerabil. În acest moment există o multitudine de ansambluri specializate - iar L'Arpeggiat este unul dintre ele. Cum vedeţi dezvoltarea domeniului în anii ce vor veni?

E adevărat, am asistat la o dezvoltare imensă, iar această întrebare, despre ce se va întâmpla în continuare, este foarte actuală. Se cântă şi se pun în scenă şi din ce în ce mai multe opere baroce. Am putea spune că repertoriul baroc s-a instalat şi că este cântat la fel de mult ca cel clasic şi romantic. Întrebarea care se pune, de fapt, este dacă ne aflăm într-un punct de climax, se va diminua curentul? Nu ştiu. Ce ştiu este că suntem într-un moment de frenezie, în care se descoperă enorm de multe partituri, poate că în anii ce vor veni nu vor mai ieşi la suprafaţă atât de multe opusuri uitate. Poate se vor calma puţin lucrurile în sensul acesta. Dar nu cred că Barocul va reveni la a fi ceea ce era înaintea anilor '60, deoarece interesul publicului pentru acest tip de repertoriu decurge şi din revoluţia barocă - astăzi ştim mult mai bine decât în anii '60 cum trebuie să cântăm această muzică, există enorm de mulţi muzicieni specializaţi şi multe orchestre care cântă foarte bine muzica aceasta, am redescoperit articulaţia şi muzicalitatea tipice barocului. Eu sunt mai degrabă optimist, nu cred că e o muzică pe care publicul o va uita în anii următori, dimpotrivă, vom continua să ascultăm muzică barocă. Observ, de exemplu, enorm de mulţi cântăreţi care se lansează în această aventură, foarte mulţi, voci noi, tineri contratenori.

Iar pentru noi, contratenorii, are loc acum o altă revoluţie: dacă până acum interpretam strict muzică barocă, acum putem cânta şi alt tip de repertoriu - Rossini, Mozart, muzică nouă. Simt această schimbare pentru vocea de contratenor, cântăm acum nu numai repertoriul pentru castraţi, ci şi multe alte lucruri.

Ştiu că sunteţi preocupat şi de muzica nouă. Ce proiecte derulaţi în acest sens?

Anul viitor cânt în premieră la Opera din Paris o operă pe care am interpretat-o şi la Amsterdam - "Only the sound remains", a compozitoarei finlandeze Kaija Saariaho - o partitură scrisă efectiv pentru vocea mea. Compozitoarea s-a interesat foarte mult de vocea în sine, pentru că a profitat de caracterul uşor ireal ce reiese din cele două sexe ale vocii. Cred că este interesant să participi la crearea de noi roluri, pe care apoi să le laşi moştenire generaţiilor viitoare.