Mihai Ritivoiu - laureat al Concursului Internaţional George Enescu în 2011 - un moment special atunci, având în vedere că în anii precedenţi nu avusesem pianişti români premiaţi - eşti prezent acum în Festival ca artist invitat. Iar anul trecut ai cântat în deschiderea Concursului Enescu. Ce s-a schimbat în tine, ca artist, de când ai fost concurent şi până acum?

Au trecut câţiva ani de atunci şi sigur că, inevitabil, s-au schimbat multe lucruri, prin natura activităţii artistice şi prin experienţa dobândită. Poate a trebuit să devin mai sistematic în felul în care pregătesc lucrări muzicale, însă cred că e important şi că un anumit aspect nu s-a schimbat, şi anume, eu cred că am reuşit să îmi păstrez acelaşi entuziasm şi aceeaşi plăcere de fiecare dată când abordez o nouă lucrare şi o aprofundez. Cred că este important să nu se ajungă la un fel de blazare. Dar când ai norocul să ai de-a face cu capodopere, sigur că nu ai un motiv să ajungi la blazare. Simt că s-au schimbat multe lucruri şi am acum mai multă experienţă, însă pe de altă parte, simt că am acelaşi entuziasm şi aceeaşi prospeţime în momentul în care studiez şi cânt.

Ce ai învăţat din experienţa participării la Concursul Enescu? Este o competiţie dificilă şi am observat de altfel că prezenţa tinerilor muzicieni români a fost mai slabă recent.

Într-un fel, orice concurs este o experienţă dificilă şi dură pentru un muzician, mai ales un muzician sensibil. Concursul Enescu este în special dificil, pentru că are un repertoriu foarte mare, etapele sunt la scurt timp una după alta şi, din acest motiv, a fost o probă şi un test pentru mine, l-am luat ca pe o provocare personală. Da, a fost dificil, însă în acelaşi timp m-a stimulat să mă depăşesc pe mine, să îmi împing limitele mai departe. Desigur că fiecare simte când este momentul potrivit să participe la un astfel de concurs şi, dacă s-a întâmplat că la ultima ediţie nu a fost o prezenţă românească aşa de puternică, sunt convins că acest lucru se va schimba în viitor.

Ai studiat la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, apoi la Guildhall School of Music and Drama din Londra, unde locuieşti şi în prezent. Cei care te-au ascultat cântând au remarcat, cred eu, sensibilitatea ta artistică şi profunzimea cu care abordezi o partitura muzicală, desigur, adăugând particularităţile stilistice ale epocii din care ea provine. Care sunt pianiştii care ţi-au influenţat cumva ideile despre interpretare, modelele tale, dacă se poate spune aşa?

Au fost în primul rând profesorii pe care i-am avut, Viniciu Moroianu şi apoi, la Londra, Joan Havill, de asemenea pe maestrul Valentin Gheorghiu, pe care am avut bucuria şi onoarea să îl întâlnesc. Deşi personalităţi foarte diferite, au avut o filosofie asemănătoare - în momentul în care abordezi o lucrare, primul pas este urmarea partiturii şi a intenţiilor compozitorului; următorul pas este o notă personală, care ţine de gustul şi de temperamentul fiecărui interpret, plus, sigur, de alte experienţe muzicale şi culturale - din domeniul literaturii şi artelor vizuale. Aşa mi-am construit întotdeauna metoda de a lucra şi m-a ajutat faptul că a existat această coerenţă între toţi profesorii mei, de la care însă am învăţat şi lucruri foarte diferite. Alte modele, printre pianiştii celebri, pot spune că Radu Lupu a fost şi este o sursă de inspiraţie extraordinară.

În 2011 ai obţinut şi Premiul special pentru interpretarea unui opus de Enescu, un alt motiv de mândrie. Ce înseamnă George Enescu pentru tine?

Este dificil de spus în câteva cuvinte. Muzica lui Enescu a fost şi continuă să fie fascinantă pentru mine, pentru că este o muzică pe care o descoperi treptat, are foarte multe straturi, nu numai polifonice, ci şi ale conţinutului emoţional, unul foarte complex. În acelaşi timp, are o nobleţe sufletească şi o eleganţă care cred că îl caracterizau pe Enescu şi ca om. A fost o onoare să obţin premiul pentru Sonata nr.1 de Enescu la Concurs, este în continuare în repertoriul meu şi mă bucur să o cânt de câte ori am ocazia să o includ într-un program. Pot spune că descopăr de fiecare dată, şi acum, după 7 ani, noi aspecte ale acestei lucrări deosebit de interesante.

Cu ocazia prezenţei tale la Bucureşti se va lansa şi primul tău disc. Te rog să ne vorbeşti despre acest proiect.

Tocmai vorbeam despre Sonata de Enescu, aceasta este prezentă pe primul meu disc. Sunt trei lucrări de care mă simt foarte legat, este vorba de Preludiu, coral şi fugă de Cesar Frank, Sonata în fa diez minor de George Enescu şi Sonata în si minor de Franz Liszt. CD-ul a fost înregistrat în Anglia în luna mai şi apare la casa de discuri Genuin din Germania. Proiectul a fost posibil datorită unei sponsorizări generoase din partea Samsung România, parteneri ai Festivalului Enescu. Este vorba despre "Simfonia viitorului", un proiect ce ajută un număr de tineri artişti, printre care mă număr şi eu, astfel am putut înregistra acest CD. Cu ocazia Festivalului va avea loc o lansare pentru România, cea internaţională urmând să aibă loc în luna martie a anului viitor. CD-ul va fi însă disponibil la standurile Humanitas în timpul Festivalului, iar lansarea are loc pe 9 septembrie, în foaierul Ateneului.

Este data în care urci pe scena Ateneului Român alături de Orchestra de Cameră din Lausanne, condusă de tânărul şi deja foarte cunoscutul dirijor american Joshua Weilerstein, director artistic al ansamblului şi trompetista Tine Thing Helseth. Veţi interpreta Concertul pentru pian, trompetă şi orchestră de coarde op.35 de Dmitri Şostakovici, un concert rar cântat, cel puţin la noi. Presupun că şi tu l-ai descoperit în urma invitaţiei în Festivalul Enescu, aşa că te rog să ne spui câte ceva despre stilul acestei lucrări şi particularităţile ei interpretative.

Într-adevăr, am descoperit-o cu această ocazie şi am devenit aproape un fan Şostakovici. Cu cât am ascultat şi am citit mai mult despre acest compozitor, cu atât am devenit mai fascinat de el. Concertul este briliant, este foarte interesant, plin de umor, citează în mod surprinzător şi, să spunem, ireverenţios, din Beethoven şi din Haydn, iar prezenţa trompetei îi dă o culoare aparte şi anumite note sardonice. Iar a cânta în compania Orchestrei de Cameră din Lausanne, cu dirijorul Joshua Wailerstein şi trompetista Tine Thing Helseth este o onoare deosebită şi o bucurie foarte mare.

Iar a doua zi, pe 10 septembrie, vei cânta alături de acelaşi ansamblu în Simfonia de cameră pentru 12 instrumente soliste op.33 de George Enescu. Despre aceasta, la prima ediţie a Festivalului Enescu, în 1958, dirijorul Constantin Silvestri a adresat publicului următoarele cuvinte: "Această lucrare este capodopera maestrului Enescu; ea e mai greu de înţeles decât altele din cauza limbajului foarte modern. De aceea o vom cânta încă o dată integral". Cred că va fi, la fel ca în cazul Concertului de Şostakovici, prima dată când interprezi această creaţie enesciană. Ce impresii ţi-a lăsat studiul partiturii până acum?

Este o lucrare extraordinară, ultima lucrare scrisă de Enescu. Este deosebit de interesantă din punct de vedere al formei ciclice, care poate fi analizată şi luând fiecare mişcare în parte, însă creează o formă unitară şi în ansamblul ei. Este foarte complexă, în acelaşi timp are eleganţă şi echilibru, iar cele 12 instrumente utilizate confertă o culoare aparte.

Ştiu că repertoriul pe care îl abordezi este unul variat, dar există o epocă sau un anume repertoriu, spre exemplu, lucrări ale unor compozitori mai puţin cunoscuţi - pe care ai dori în viitor să le aprofundezi?

Nu m-am specializat încă într-o nişă foarte restrânsă, repertoriul pentru pian este extrem de variat, nu îţi ajunge o viaţă, probabil nici două, pentru a-l studia în totalitate. Descopăr mereu noi compozitori sau stiluri pe care nu le-am abordat aşa de mult. În general nu cânt multă barocă, însă recent, pentru un proiect, a trebuit să învăţ nişte piese de Couperin, pentru care am descoperit o afinitate deosebită şi voi explora mai mult această latură. Însă nu am în plan în mod special un compozitor necunoscut pe care să îl aduc la lumină, dar îl voi găsi probabil în viitor.

Nu eşti genul de artist care caută popularitatea cu orice preţ sau prilej, chiar din contră. Iar noi, cei care privim viaţa muzicală cumva din interior, poate şi o parte din publicul iubitor de muzică, sesizăm cu tristeţe că trăim vremuri în care publicitatea, nonconformismul apariţiei scenice şi alte elemente… extramuzicale, aduc în unele cazuri succesul - cel puţin un succes de moment. Cum vezi această situaţie?

Până la urmă, cred că ţine şi de temperamentul fiecăruia, unii muzicieni se simt mai în largul lor să comunice cu publicul şi prin alte metode. Şi mie îmi face plăcere uneori să ţin publicul la curent prin social media, însă poate nu sunt aşa de înclinat spre aceste lucruri. În măsura în care muzica nu are de suferit şi latura aceasta a imaginii şi prezentării nu ocupă primul plan, atunci nu consider că este ceva rău.

Continui cumva cu ideea de mai sus şi aş dori să pătrundem puţin şi în spatele scenei, unde viaţa unui artist este de multe ori tumultuoasă. Care sunt trei lucruri care te fac fericit, ca artist, şi trei lucruri care te nemulţumesc?

Îmi face întotdeauna plăcere să citesc şi consider asta o parte importantă din viaţa mea. Consider că o carte bună întotdeauna va releva un adevăr uman general valabil. Nu doar că îmi face plăcere să citesc, dar consider această activitate şi foarte benefică. Alt lucru care mă bucură este natura, acum locuiesc în Londra de aproape 6 ani şi de câte ori am ocazia să "scap" undeva în natură, este o bucurie deosebită. Al treilea lucru, să cunosc oameni cu care pot avea o comunicare adevărată, fie că este mijlocită de muzică sau nu. Trei lucruri care mă supără... cred că aş putea găsi mai multe, însă, pentru a rămâne la tema comunicării, aş spune că opusul, atunci când am impresia că o comunicare este imposibilă sau ratată. E suficient să deschizi televizorul pentru a vedea oameni care vorbesc în aceeaşi cameră dar nu se aud unul pe celălalt, nu comunică în vreun fel. Şi dacă revin puţin la întrebarea despre importanţa publicităţii, aş spune că social media este o lamă cu două tăişuri. Avem impresia că putem comunica mai mult decât înainte, însă trebuie să ne întrebăm dacă aceasta este o comunicare adevărată. Dacă ajungem să comunicăm doar prin slogane, hashtaguri, sound bites, nu este oare un pericol să se piardă ceva, să se simplifice prea mult mesajele noastre?