Maestre Honeck, reveniţi anul acesta în Festivalul Enescu alături de Orchestra Simfonică din Pittsburgh. Ce impresii sunt încă prezente de la vizita dvs. precedentă în ţara noastră?

A fost o experienţă minunată pentru mine şi întreaga orchestra! Am fost absolut impresionaţi de România, de viaţa de acolo şi de Bucureşti, iar publicul a fost fantastic. Se pare că în România şi în cadrul acestui mare festival există un public numeros care iubeşte muzica şi mă bucură mult acest lucru.

Vă rog să vorbim despre cele două programe pe care le veţi interpreta de această dată. Cel de-al doilea dintre ele o are solistă pe violonista Anne-Sophie Mutter, alături de care aţi înregistrat deja Concertul lui Antonin Dvorak pe care urmează să îl ascultăm. Care este viziunea dvs. asupra acestei lucrări pe care aţi cântat-o recent în aceeaşi formulă şi la BBC Proms?

Aşa este, am cântat de mai multe ori acest Concert şi l-am înregistrat alături de Filarmonica din Berlin. Referitor la viziune, este la fel ca în cazul oricărei creaţii... trebuie găsită esenţa muzicii, care sunt emoţiile de transmis şi care este stilul. Acest concert este plin de elemente folclorice cehe, o muzică foarte profundă, uneori melancolică, alteori veselă, mereu naturală. Interpretarea Annei-Sophie Mutter este pentru mine senzaţională, foarte neobişnuită dar eficientă, surprinde temperamentul şi toate elementele pe care ne-am dori să le auzim. Este o colaborare care mă bucură foarte mult. Tehnica ei este încă la un nivel extraordinar iar sunetul este fantastic, indiferent de sala în care cântă. Mai mult decât atât, are personalitate, iar faptul că repertoriul ei include lucrări din toate perioadele istoriei muzicii o face şi mai specială.

Vorbeaţi mai înainte despre temele tradiţionale din Concertul lui Dvorak – iar în deschiderea celui de-al doilea program veţi interpreta Uvertura de concert pe teme cu caracter popular românesc de George Enescu.

Este o lucrare minunată! Pentru mine Enescu este un mare, mare compozitor şi graţie acestui festival devine din ce în ce mai cunoscut în întreaga lume. Ascultam şi studiam recent Rapsodia 1, o altă creaţie extraordinară, atât de bogată în muzicalitate! Şi dacă vorbeam despre unicitatea violonistei Anne-Sophie Mutter, putem cu atât mai mult vorbi despre cea a lui Enescu, despre limbajul său muzical foarte special, care îi aparţine doar lui. Pentru mine este o bucurie să îi cânt şi să îi descopăr muzica şi o onoare să deschidem programul cu această Uvertură.

Partea a doua este dedicată Simfoniei nr.1 de Gustav Mahler. Acest compozitor nu lipseşte nici din cel de-al doilea program pe care l-aţi alcătuit – veţi interpreta ciclul de lieduri Cornul fermecat al băiatului. Este Mahler un autor central pentru dvs., ca dirijor?

Da, este! Sunt austriac, aşa că trebuie să fiu implicat în creaţia autohtonă. Mahler este foarte apropiat de secolul nostru, muzica sa pătrunde avânc în viaţa noastră, în modul nostru de gândire. Are un talent de a evidenţia muzica tradiţională austriacă în creaţia lui simfonică, prin ländlere, valsuri, marşuri. Nu este ceva nou, Bruckner, Dvorak şi chiar Brahms au făcut acest lucru, dar Mahler într-un mod special – a îmbogăţit orchestraţia, toate simfoniile au partide de percuţie enorme, alege moduri neobişnuite de a produce sunete, cum ar fi imensul ciocan din Simfonia a 6-a, extinde sonorităţile. Iar despre Simfonia nr.1, nu mă pot gândi la altă primă simfonie care să fie atât de radicală, de revoluţionară. Prin ea a pus ca o ştampilă, poţi vedea în această lucrare ce va fi în creaţia lui în următorii 20-30 de ani şi priveşte foarte mult spre secolul 20. Pe lângă sonorităţile populare, veţi remarca stilul rubato al muzicii sale, adică o anume variaţie a tempo-ului, foarte greu de realizat în partiturile orchestrale. Sunt foarte bucuros să cânt această lucrare cu Orchestra din Pittsburgh, am înregistrat deja unele simfonii mahleriene iar muzicienii îi cunosc deja foarte bine stilul. Această lucrare este o călătorie printr-o paletă completă de emoţii din viaţa unui om.

Să vorbim şi despre primul concert, acesta se deschide cu un aranjament semnat de dvs., pornind de la opera lui Dvorak, Rusakla. Ce poveste se află în spatele Fanteziei Rusakla?

Pentru mine este foarte important a se înţelege că o suită nu va putea niciodată înlocui o operă. Cunoşteam minunata muzică din Rusalka de când eram violist în Orchestra Operei de Stat din Viena şi m-a impresionat atât de mult, încât am dorit mai târziu, ca dirijor, să o aduc pe scena de concert. Dar nu am găsit nicio suită, aşa că am decis să o realizez eu însumi, punând laolaltă cele mai bune pagini din operă. A rezultat un poem simfonic de 20 de minute. Desigur că am încercat să spun povestea sirenei Rusalka, dar apar şi fantoma, vrăjitoarele, prinţul, scena de dragoste, tot ce oferă opera. Am considerat foarte important ca forma să fie cea a unui poem simfonic, poate fi comparat cu lucrările scrise în acest gen de Dvorak. Dacă nu mă înşel, va fi prima audiţie la Bucureşti, pentru că este o lucrare foarte nouă, am prezentat-o deja la Berlin şi München şi sunt bucuros să o aduc acum şi la Bucureşti.

Acest program se va încheia cu Simfonia a 6-a Patetica de Piotr Ilici Ceaikovski. De ce aţi ales alăturarea Dvorak–Ceaikovski?

Ambii sunt slavi, s-au cunoscut şi s-au apreciat mult reciproc. Ceaikovski l-a invitat pe Dvorak la Moscova. Au acelaşi limbaj, au fost influenţaţi de tradiţia simfonică vestică şi în acelaşi timp au integrat în muzica lor propria cultură. Cred că este o combinaţie minunată. Un alt motiv este că Rusakla spune o poveste despre o sirenă care vrea să devină om, îndrăgostită fiind de un prinţ, iar în final ei mor. De asemenea, muzica lui Ceaikovski este despre viaţa unui om. Este tragic faptul că la 9 zile după premiera Simfoniei, compozitorul a murit. Este cumva un recviem pentru el însuşi. Cred că această lucrare este una dintre cele mai mari scrise vreodată, o muzică grandioasă despre iubire, despre viaţă, despre lupta împotriva morţii. Ceaikovski a spus că în această simfonie şi-a pus întregul suflet, că este cea mai bună lucrare a sa. A scris şi un program, dar a ales să rămână sercret. Dar muzica transmite foarte clar ce doreşte el să exprime. A lăsat doar câteva cuvinte, în primele schiţe, anume că partea a doua este despre iubire, a treia despre dezamăgire, ultima despre moarte. Este vorba despre viaţa unui om şi inevitabil despre moarte, sortită fiecărei fiinţe. Ascultând această simfonie conştientizăm cât de frumoasă este viaţa, cu bucuriile şi tristeţile ei. Dar la final este moartea, pe care Ceaikovski o descrie sonor într-un mod absolut extraordinar.

Aceste cuvinte mă îndeamnă să vă întreb dacă este mereu important pentru dvs. contextul în care o lucrare a fost compusă?

Da, cred că este important, pentru că viaţa şi creaţia nu pot fi separate, aşa a fost pentru fiecare mare compozitor. Ne putem da seama de starea în care se afla autorul la acel moment. De exemplu, tristeţea lui Ceaikovski se reflectă în melancolia din muzica lui, la fel momentele lui de fericire transpar atunci când este cazul. Există şi compozitori care sunt foarte interesaţi de sensul vieţii, cum ar fi Mahler, dar şi Ceaikovski, desigur. Mahler este comparat cu Richard Strauss, un alt compozitor foarte interesat de sensul vieţii şi de ceea ce se întâmplă apoi. Chiar în prima Simfonie a lui Mahler există numeroase momente în care simţi etericul, ceva în afara acestei lumi. Asta pentru că Mahler, Ceaikovski, dar şi mulţi alţi compozitori pot exprima prin muzică ceea ce simt şi ce gândesc. De aceea este muzica atât de minunată, pentru că uneori te face să simţi că eşti în rai. Revin la Ceaikovski, el îşi deschide complet sufletul în Simfonia a 6-a. Cred că provocarea pentru dirijori şi interpreţi este de a afla ce să facem cu această deschidere sufletească, să simţim ceea ce compozitorul spune. Iar dacă înţelegi asta, poţi interpreta acea muzică mult mai clar. Cum a spus Mahler, „pentru mine cele mai importante lucruri sunt cele pe care nu le-am scris”. Este şi filosofia mea, a căuta ceea ce nu este scris. Atunci publicul va simţi că nu este vorba doar despre note.