Arhivă : 2015 |

O seară de neuitat cu violonista Janine Jansen și Orchestra Regală Concertgebouw din Amsterdam

Duminică, 20 Septembrie 2015 , ora 14.21
 

Fină, reflexivă, melancolică și grațioasă ne apare violonista Stefi Geyer în fotografiile decolorate de vreme de la începutul secolului trecut. Putem înțelege de ce, la 26 de ani, Bartok s-a simțit vrăjit, imaginând una dintre cele mai frumoase declarații de dragoste sub forma primului său concert pentru vioară și orchestră, o lucrare dificilă, foarte rar abordată care ieri (19 septembrie), pe scena Sălii Mari a Palatului a fost o revelație pentru cea mai mare parte a publicului. Și cum să nu fie când a avut asemenea tălmăcitori în persoana minunatei violoniste Janine Jansen și a muzicienilor care alcătuiesc celebra Orchestră Regală Concertgebouw din Amsterdam, aflată într-o formă excelentă și condusă cu rafinament și inteligență de talentatul Andris Nelsons. Am înțeles perfect de ce Bartok afirma că sunetele acestei lucrări vin direct din inima sa, iar Janine Jansen ne-a demonstrat încă o dată ce înseamnă excelența în interpretare, o fuzionare intimă, organică între sentiment, emoție și o tehnică impecabilă. Pentru că aseară Janine Jansen a fost în toate felurile posibile, meditativă, lirică, poetică, fragilă dar și viguroasă, energică, jucăușă și plină de nerv, mișcându-se cu lejeritatea solistului ajuns la deplina maturitate artistică între ipostazele contradictorii ale acestei formidabile partituri. Una dintre cele mai bune fuzionări între solist și orchestră din actuala ediție a Festivalului Enescu am putut urmări aseară în prima parte a unui eveniment ce va rămâne, cu siguranță, un punct de reper pentru anul 2015.

Iar după pauză, ansamblul olandez și Andris Nelsons ne-au zguduit interior prin Simfonia a VII-a de Șostakovici, opusul în care autorul rus se confruntă cu însăși ideea de rău, indiferent de personificarea sa ca Stalin sau Hitler, ca totalitarism rus sau ca oroare nazistă. Așa a înțeles-o și Andris Nelsons, ca pe un proces sufletesc chinuitor, în care elementele se adună încet, fără grabă dar implacabil, obsedant, întrerupte de crâmpeie de sentimente contrastante, fără aparentă legătură cu procesele inițiale, o lume în care alienarea se instalează treptat, cu un rânjet sardonic și în care finalul nu este niciodată împăcat. Tragismul și tensiunea lucrării nu au fost arătate cu degetul, ele erau subînțelese, interiorizate la un nivel foarte profund în toată această construcție unitară care înseamnă Simfonia a VII-a. La Șostakovici nimic nu este ceea ce pare, iar aseară Andris Nelsons și formidabila Orchestră Regală Concertgebouw din Amsterdam au realizat ceva cu adevărat miraculos: o privire adâncă, plină de emoție, în sufletul unuia dintre cei mai complicați autori ai secolului XX.


Ioana Marghita