Arhivă : 2015 |

Nu întotdeauna 5 plus 5 înseamnă 10

Duminică, 13 Septembrie 2015 , ora 14.19
 

Rafinată, fluidă, eterică și misterioasă ni s-a înfățișat aseară imaginea lui Isis, așa cum o numea afectuos Enescu pe Maruca, soția sa, o imagine creionată cu măiestrie de grecul Constantinos Carydis și de Orchestra Operei Bavareze de Stat, în sonorități tandre, suave, aproape pipăite, oferind astfel una dintre cele mai bune versiuni ale acestui opus atât de rar cântat. În acest tablou cu unduiri impresioniste și-au făcut loc cu sensibilitate și vocile feminine din Corul Academic Radio, pregătite de Dan Mihai Goia. Un început foarte bun, mi-am spus, pentru ca apoi să îmi dau seama, a nu știu câta oară, că nu e înțelept să tragem concluzii pripite. A urmat o versiune a Concertului nr. 5 pentru pian și orchestră de Beethoven cu adevărat derutantă, pianistul francez Pierre-Laurent Aimard pendulând continuu între pasajele redate mecanic, fără implicare emoțională, uneori la limita eșecului din punct de vedere tehnic și momente perlate, de un rafinament expresiv care te arunca pe cu totul alte coordonate. O evoluție secondată inteligent și curat interpretativ de ansamblul german dar nu foarte convingătoare stilistic, cu sonorități când discrete, când de-a dreptul brutale. Prioritatea pe care orchestra o acordă în general repertoriului liric la Opera Bavareză de Stat are, se pare, dezavantaje pe plan exclusiv simfonic. Asta nu înseamnă că versiunea tânărului și talentatului Constantinos Carydis și a Orchestrei Operei Bavareze de Stat asupra Simfoniei a V-a de Șostakovici nu este una care nu stă în picioare, dimpotrivă, dirijorul grec punctând cu claritate accentele dramatice ale lucrării și concentrându-se în special asupra laturii lirice, interiorizate, sensibile a partiturii. Din această cauză valențele ce țin de extraordinara energie sumbră din fundal și de acel joc al tensiunii psihologice cu accente pronunțate de ironie și alienare, pentru care autorul rus rămâne de neconfundat au părut ușor mai estompate. Comparațiile cu versiunea celei de-a 10-a simfonii a lui Șostakovici interpretate acum două seri de Orchestra Simfonică din Sankt Petersburg vin cumva de la sine iar concluziile, de asemenea. O seară inegală, cu multe semne de întrebare dar și cu momente sonore realmente memorabile.


Ioana Marghita