Povestea noastră are loc, ca de obicei, în Pădurea fermecată. Era o după-amiază liniştită…

Pocchettina şi Arietta îşi ocupau timpul cu ceea ce îndrăgeau mai tare: Pocchettina cu cititul şi Arietta cu… gătitul. Ah, nu, să nu vă închipuiţi că pregătea mâncarea…, în nici un caz. Se uita în oglindă, se admira şi se aranja.

În timpul ăsta, Ton Piticoton se pregătea şi el să lenevească. Nici nu ştiţi câte amănunte trebuie luate în seamă când te pregăteşti pentru o astfel de “îndeletnicire”!

„…prăjiturele aici la îndemînă... bombonele în partea dreaptă, ceiuţu icişa …ce plăcut e să te trânteşti în fotoliul de lenevit şi să te uuuuiţi prostit aşa, niciunde....” îşi spunea Ton Piticoton mulţumit de sine. Toate bune şi frumoase, dar parcă îi lipsea discuţia cu Motănel. Ar fi vrut el! Motănel era concentrat, avea alte treburi. Aşa că Ton Piticoton s-a dus repede să îşi vadă colecţia de jucării. Ajuns în camera jucăriilor a rămas fără grai: dispăruseră toate. Cine le luase? Ce se întâmplase cu ele?

Se putea să aibă el o după-amiază liniştită!

Pe când se chinuia şi se tot întreba, a apărut Pocchettina. Tocmai ea! Cum ar fi putut să-l ajute? Cum să înţeleagă suferinţa piticului? I-a fost de ceva ajutor totuşi, pentru că i-a spus imediat cine se făcea vinovat de o astfel de nelegiuire: Fantoma Plângăreaţă, cea mai rea dintre fantome, cea care strânge toate jucăriile şi le chinuie, le distruge. Puneţi-vă în locul lui Ton Piticoton: fiecare cuvânt în plus spus de Pocchettina era o nouă lovitură pentru el. Cum să-i chinuie lui jucăriile? Trebuia să le salveze dar cum? Elfa înţeleaptă i-a amintit imediat de o simfonie scrisă de Leopold Mozart: Simfonia jucăriilor. Poate că în alte condiţii ar fi ascultat-o dar acum… Ce îi păsa lui de simfonia asta care era atribuită tatălui lui Amadeus? Ei, probabil că nu ar fi ajuns la nici un rezultat dacă nu ar fi apărut Arietta. Ea a înţeles chinul lui Piticoton dar şi ceea ce dorea Pocchettina să spună, aşa că a reuşit să-i facă să ajungă la o înţelegere: dacă piticul asculta un pic din Simfonia jucăriilor, ele, elfele, îl ajutau. Zis şi făcut!

După ce au ascultat un pic şi piticul s-a mai înveselit şi el, au plecat cu toţii spre Podul peste nimic, prietenul lui Ton Piticoton. Podul ăsta era tare necăjit pentru că nu lega nimic; stătea într-o poieniţă şi... atât. Nu lega şi el un mal de celălalt, cum face orice pod. Probabil că vă veţi întreba de ce se duceau la el? Pentru că piticul ştia despre acest pod că este în foarte bune relaţii cu Fantoma Plângăreaţă. Poate putea el să pună o vorbă bună.

Pe drum a trebuit să o asculte pe Pocchettina dar parcă nu i s-a mai părut atât de dificil pentru că vorbea despre jucării imaginate de instrumente muzicale. Tot mergând au întâlnit o Umbrelă mergătoare cu nor. Era foarte simpatică pentru că ploua doar pe umbreluţa ei. Apoi, au descoperit într-o poiană un Nas. Da, da, un nas imens acoperit de o frunză mare de praz; făcea plajă. Domnul Nas i-a sfătuit cum ar putea să-l convingă pe domnul Pod să-i ajute. Cu aceste informaţii au plecat ei mai departe şi au ajus în sfârşit la poieniţa plină de lăcrămioare în care stătea Podul peste nimic. Acolo au descoperit că ceea ce le spusese Domnul Nas era adevărat: trebuiau să-i găsească Podului un râu sau o apă peste care să poată sta, pentru ca să aibă şi el un rost.

Au reuşit cei trei eroi să-i facă pe plac Podului pentru ca mai apoi Ton Piticoton să-şi recupereze jucăriile?

Dacă veţi asculta toată povestea din 20 martie, veţi descoperi.