La finalul celui de-al Doilea Război Mondial România este sfârtecată sufletește. Enescu pleacă definitiv din România în 1946, în timp ce Clara Haskil concerta la Berlin, iar Sergiu Celibidache se afirma la pupitrul Filarmonicii din Berlin.

Mihail Andricu, spirit rectitudinal, sănătos, rafinat și clasic, compune multă muzică într-un stil neoclasic lejer, punând accent pe o melodică lirică și accesibilă, dublată de schimbări armonice rafinate. Va ghida ca pedagog o generație de compozitori importanți, va suferi un proces de demascare publică în 1959, fiind acuzat de spionaj și, patru ani mai tîrziu, reabilitat.

Începe perioada care va intra în istoria culturii românești prin sintagma obsedantul deceniu. Sicofanții realismului socialist, ca doctrină proletcultistă, ce pleda pentru o muzică foarte accesibilă, ușor de înțeles de către clasa muncitoare, au pretenția să diriguiască mentalitatea creatorilor de muzică și o păzească de influențele așa-numitei "burghezii în putrefacție". Se scrie sau se adaptează multă muzică de propagandă, pentru folosirea entuziastă de către cei care construiesc socialismul: marșuri, imnuri revoluționare, ode, omagii, cantate și oratorii.

Anul 1950 este un an cu producții muzicale importante: Trei dansuri românești de Theodor Rogalski, Ana Lugojana de Filaret Barbu și Moment muzical de Nicolae Kirculescu.

Considerată sinteza stilistică cea mai rafinată a lui Enescu, testamentul său spiritual, Simfonia de cameră op.33 va deveni obiectul unui cult între compozitori. Odată cu moartea lui Enescu, în 1955, se încheie o epocă a muzicii savante românești.