Fără îndoială, evenimentul vulcanic, epocal pentru muzica românească în acest deceniu este finalizarea, de către Enescu, a operei Oedipe. O altă operă românească remarcabilă, de data asta una comică, se naște tot în acest răstimp: este vorba de O noapte furtunoasă de Paul Constantinescu, după piesa omonimă a lui Caragiale, operă scrisă în 1934.

Coloritul local și obținerea pe căi muzicale a unei originalități derivate din specularea sonorităților balcanice este și preocuparea unor compozitori de șlagăre ai momentului, care grefează melosul specific balcanic pe ritmuri de vals, tango sau foxtrott. Compozitori precum Ionel Fernic, Ion Vasilescu sau Richard Stein, compun șlagăr după șlagăr, romanțe și tangouri, în special. Influențat de zona expresionistă, dar menținându-se într-o relație simbiotică cu stratul arhaic al folclorului românesc și virând spre vitalism bartokian, Constantin Silvestri scrie o muzică condensată, ritmică, plină de temperament și strălucire. Între 1943 și 1948, în doar cinci ani, Paul Constantinescu reușește să finalizeze atât oratoriul bizantin de Paști intitulat Patimile și Învierea Domnului (pentru care realizează două versiuni), cât și oratoriul bizantin de Crăciun, cu numele de Nașterea Domnului.

Care ar fi bilanțul peridoadei interbelice în muzică? Două capodopere indiscutabile în operă (Oedipe și O noapte furtunoasă), multă muzică pentru pian și muzică simfonică, pe lângă o mulțime de șlagăre de tot felul. Pe scurt: vitalitate și inspirație.