Trei răspunsuri despre tine Înapoi la: Emisiuni

Dialog cu pianista Rebeca Omordia

Publicat: Marți, 3 Decembrie 2019

Pianista Rebeca Omordia este stabilită la Londra, așadar discuția noastră a fost telefonică.


Rebeca, tu cum ai ajuns să faci muzică și de când studiezi pianul?

Am început pianul la vârsta de șapte ani. Noi aveam deja un pian în familie. Mama îl cumpărase pentru sora mea. Scopul acestui pian nu a fost ca vreuna dintre noi să facă o carieră, ci - în perioada aceea noi mergeam la o biserică unde fiecare copil din biserica protestantă obișnuia să cânte la un instrument - ideea a fost ca noi să învățăm pian. Aveam prieteni în familie care cântau la acest instrument și a fost cel mai accesibil pentru părinții mei. Printr-o joacă, am descoperit o plăcere. Iar în momentul în care a trebuit să merg la școală, în clasa I, le-am spus părinților că, de fapt, nu vreau să merg la școala de cartier, ci vreau să merg la liceul de muzică și să devin pianistă. Bineînțeles că a fost un șoc foarte mare pentru ei, mai ales pentru tatăl meu - african, doctor, provenind dintr-o cultură în care a fi muzician nu este o meserie în sine. A fost foarte complicat, dar știau că sunt un copil foarte încăpățânat, iar în momentul în care-mi propuneam ceva nu exista o altă cale de ieșire și atunci mi-au susținut... la început a fost o simplă plăcere, dar cu timpul seriozitatea studiului propriu-zis al pianului. Profesorii m-au trimis la concursuri pe care le-am câștigat. Treptat, s-a transformat într-o pasiune, apoi a devenit cariera principală pe care am urmat-o mai târziu. Eu m-am născut și am crescut în Craiova. Am stat în Craiova până la vârsta de 18 ani și am terminat Liceul de artă "Marin Sorescu". Am fost foarte norocoasă deoarece am avut niște profesoare de pian deosebite. Am studiat cu doamna profesoara Sanda Niță care a fost eleva domnișoarei Florica Musicescu, apoi cu doamna Mariana Ilie. Am avut noroc de o îndrumare deosebită și am câștigat și niște concursuri chiar foarte importante - pe lângă olimpiade, chiar și Lira de Aur de la Suceava. M-au ajutat să-mi cultiv nu doar interesul pentru muzică, pentru pian, pentru a cânta pe scenă, dar acea dragoste pentru muzică care te ține și te ajută să spargi toate obstacolele.

Tu ai studiat apoi la București, însă, la Conservator.

Da. Am studiat la clasa doamnei Borșan. Chiar în clasa a XII-a m-am hotărât să dau admiterea la București. Existau mai multe opțiuni la momentul acela.


La Londra când te-ai mutat?

Este o poveste puțin mai lungă. Eu, în 2006, în momentul în care am terminat Conservatorul, am primit o bursă Erasmus pentru master la Conservatorul din Birmingham. Și după un an mi s-au oferit alte burse și am mai stat încă doi ani acolo, după care m-am mutat în Londra, unde am și familie din partea tatălui. După o perioadă de doi ani și jumătate în Birmingham, m-am îndreptat către Londra. Un an mai târziu, am obținut o bursă la Colegiul Trinity, unde am studiat încă un an. Chiar din perioada studiului, am câștigat anumite concursuri și s-au creat posibilități de a cânta. De asemenea, l-am întâlnit și pe violoncelistul Julian Lloyd Webber, în 2009, chiar în al doilea an la Birmingham, cu care am început mai târziu o colaborare de duo până în 2014. Acesta a fost un punct foarte important în cariera mea.


Știu că ai colaborat nu numai cu Julian Lloyd Weber, dar și cu Mark Bebbington - am ascultat imprimările voastre la două piane - și cu Raphael Wallfish. Mă întrebam dacă ai un ansamblu al tău, un ansamblu cameral cu care să cânți în mod regulat.

Singura colaborare permanentă a fost cea cu violoncelistul Julian Lloyd Webber. În momentul în care s-a oficializat acest parteneriat, am fost unul dintre partenerii lui constanți. Deja avea doi parteneri cu care cânta de 30 de ani, iar eu am fost o a treia. Eu proveneam dintr-o școală pianistică solistică și chiar până în momentul acela nu cântasem foarte multă muzică de cameră, doar în cadrul universității. Iar el, pe lângă faptul că mi-a creat o oprtunitate deosebită de a cânta pe scene foarte importante în Anglia și în transmisiuni directe la BBC, el m-a și învățat foarte mult ce înseamnă un parteneriat muzical, ce înseamnă să cânți muzică de cameră fără să-ți compromiți personalitatea pe care o ai deja ca solist. După 2014, când Julian Lloyd Webber nu a mai cântat, în urma unui accident care a survenit chiar în timpul unui concert împreună, au urmat colaborări diverse cu alți artiști, cu pianistul Mark Bebbington, violoncelistul Raphael Wallfish. Am avut o colaborare chiar și cu violoncelistul român Răzvan Suma, cu care am făcut turnee și în Anglia și în România în urmă cu doi ani și am cântat și la Sala Radio. Treptat, s-au creat diverse oportunități, diverse colaborări, mi-am continuat și activitatea solistică. Mie îmi place să lucrez foarte mult cu diverși parteneri de muzică de cameră și mi se pare chiar cel mai interesant să lucrezi cu cât mai mulți, cu atât mai divers. Recent, am lucrat cu ansamblul cameral Chineke, care nu are muzicieni ficși. Ansamblul cameral este în permanență schimbat și putem să cântăm același program în decursul unui an cu muzicieni total diferiți. Și am avut chiar o colaborare cu ei anul acesta, am cântat și la Wigmore Hall, și în alte festivaluri foarte importante din Anglia.


Am înțeles că ai creat o serie de concerte cu muzică și probabil și cu artiști africani, la October Gallery. De ce ți s-a părut necesar un astfel de eveniment acolo, la Londra?

În primul rând, această serie de concerte a provenit în urma lansării CD-ului pe care l-am înregistrat în România, Ekele - muzică pentru pian de compozitori africani nigerieni. Inițial, acest CD a fost ca un tribut adus tatălui meu (nigerian venit în România). Eu nu știam până acum câțiva ani de existența muzicii clasice africane. Eu am mers foarte des în Nigeria, dar nu știam că există în momentul acela o platformă pentru această muzică. Și, în urma unei munci de cercetare, am descoperit o întreagă rețea de compozitori nigerieni, compozitori africani, care au creat ceea ce se numește African Art Music, muzică clasică africană. Și, în urma acestui CD care a făcut mare vâlvă în Anglia, am fost contactată de un producător care mi-a sugerat această serie. În urma muncii de cercetare a acestei muzici, pe lângă muzică pentru pian am descoperit melodii pentru voce și pian, muzică de cameră, muzică pentru aproape toate instrumentele. Și se țese așa ca o idee foarte conturată de a produce un fel de serie de concerte pentru a face cunoscută această muzică în Europa, începând din Anglia pentru că aici activez momentan. Iar în momentul în care am fost contactată de acest producător, a fost ca un vis împlinit... nu îndrăznisem să visez așa ceva, deoarece o astfel de acțiune necesită în primul rând un suport financiar. Iar el mi-a propus o serie de concerte. Din fericire, am avut libertatea să pot să fac seria exact cum am vrut eu, concerte lunare.


De obicei închei rubrica cu o întrebare legată de viitorul ideal. Așadar, cum arată viitorul ideal pentru tine, Rebeca?

Nu știu dacă există un viitor ideal, deoarece întotdeauna percepția, viziunea despre cum ar trebui să fie viitorul personal este în permanentă schimbare. Eu întotdeauna am avut un singur vis, acela de a cânta la pian. Niciodată nu mi-am dorit să fiu cunoscută sau să devin faimoasă, chiar dacă din fericire am avut ocazia să fiu pe platforme, și în reviste, și în critici de specialitate foarte importante în Anglia. Visul meu a fost mereu de a cânta la pian și consider că dacă voi putea face asta și în viitor, și mai ales să pot să mă întrețin din asta, pentru că asta este cea mai mare provocare pentru muzicienii generației noastre... eu fac foarte multe... cânt și solo, cânt și muzică de cameră, organizez și concerte, deci este o activitate foarte plină, și-atunci, dacă voi putea să reușesc să fac același lucru și în viitor, consider deja că este un viitor împlinit.

Transcrierea interviului: Gina Macsențian