Entuziasm, pasiune, dăruire, curiozitate - iată câteva dintre cuvintele cu care l-aș descrie eu pe Ionuț Podgoreanu, pe care îl descoperim puțin astăzi. El a început să studieze cornul la vârsta de 11 ani la Ploiești, cu profesorul Liviu Săvuță. În 2002 a continuat studiile la București, la Universitatea Națională de Muzică la clasa lui Nicolae Lipoczi, iar în 2003 a început studiile la Mozarteum din Salzburg cu profesorul Hansjörg Angerer. În domeniul său, a urmat cursuri de specializare cu artiști renumiți ca Stefan Dohr, Radek Baborak și Alessio Allegrini. Tot în 2003 a devenit prim cornist al Orchestrei "Gustav Mahler" dirijată de Pierre Boulez, Claudio Abbado și Ivan Fischer. După această perioadă, a câștigat pozițiile de cornist solist la Orchestra de Cameră din München și Orchestra Haydn din Bolzano. Începând din 2006, este prim cornist al Orchestrei Simfonice a Teatrului Liceu din Barcelona, iar din 2014 - profesor de corn la Conservatorul Superior de Muzică Liceu din același oraș catalan. Ionuț Podgoreanu este câștigător a numeroase premii I la diferite concursuri internaționale și a concertat în întreaga lume.

Ionuț, noi ne cunoaștem de la Liceul de muzică din Ploiești, dar eu nu știu exact cum ai ajuns tu să faci muzică.

Tata, deși inginer, cumpără la un moment dat un pian când nici nu ne avea pe noi și începe să-i cânte mamei. Îi plăcea - cânta la acordeon și cânta și la pian. Ne naștem - atât eu, cât și fratele meu, Florian - și de aici... cred că ușor, ușor tata ne "încearcă". Ne trimite la Liceul de muzică; înainte de asta, mergem și ne ascultă doamna profesoară Mădălina Dumitru și confirmă într-un fel că avem ureche muzicală... Cred că aici începe totul. Talentul cred că vine de la tata, deși mama a făcut Liceul pedagogic și cântă foarte frumos, dar, pe undeva, tata e cel care a avut visul de a deveni muzician și poate atunci, în anii ăia, nu era posibil. De altfel, acum el chiar cântă; a lăsat serviciul și cântă foarte mult cu vocea.

Tu ai venit din clasa I la Ploiești, la Liceul de Muzică?

Nu, am venit din clasa a V-a. Mi-amintesc, ajung în birou la domnul director - pe atunci, Florian Nistoroiu - și-mi spune "Da, dinții dumneavoastră... poate o să faceți clarinet..." Părinții voiau ca eu să fac clarinet sau flaut, instrumentele de suflat cel mai bine cunoscute atunci. Cum domnul director era profesor de clarinet, atunci am mers direct și mi-a spus "Nu, dinții parcă totuși nu s-ar potrivi. Ar fi bine să mergeți la corn." Și asta e întâmplarea fericită să ajung la corn, unde eu acum presupun că era un nou profesor care avea nevoie de elevi. Acest profesor - Liviu Săvuță... eu nu cred că am mai întâlnit un om așa de pasionat. Îmi amintesc numai că eu cornul nu l-am văzut vreo șase luni. Nu erau instrumente, era foarte greu. În șase luni am cântat numai la muștiuc... vedeam numai așa, în poze, cornul. Dacă spun povestea asta undeva în afară, toată lumea rămâne așa... dar eu sunt foarte mândru de ea de fapt, pentru că și cântatul ăsta la muștiuc pentru atâtea luni ajută extraordinar de mult din punct de vedere tehnic. Devenisem și eu la fel de pasionat, nu puteam să nu fac asta; era așa, o chestie, deja din sistemul meu... foarte rapid. Și asta o spun ca pe un noroc, pentru că eu cred că e foarte important ca atunci când începi în orice domeniu - dar vorbim în cazul ăsta de un instrument - profesorul este primordial, cel ce-ți insuflă pasiunea asta, și am avut un noroc extraordinar. După care, și doamna Dumitru era acolo cu noi pe front, ne ajuta extraordinar; când nu era domnul Săvuță făceam corepetiție. Erau zile în care făceam câte cinci ore de corepetiție. Anul ăsta am făcut 36 de ani și mă gândeam că sunt 18 ani de când sunt plecat din țară - 50-50 - și mă gândeam că încă n-a uitat. Și n-am uitat nu pentru că-mi place mie să zic... vai, dar eu am avut așa... Nu, pur și simplu, e încă în sistemul meu de a gândi de atunci. Cred că a fost atât de intens, încât mă bucur pentru asta, da!

Predai la Conservatorul Superior de Muzică Liceu din Barcelona. E aceeași intensitate pe care o simți acum din partea cealaltă, a profesorului?

Da. Sunt deja cinci ani de când sunt profesor și în primul an stăteam mai multe ore decât trebuia și mi-au spus "Ei, dacă tu stai, atunci și ceilalți profesori vor fi obligați să stea și nu cred că o să le convină." Adică mi-au spus într-un fel diplomatic... "tu stai o oră, cât trebuie să stai cu elevul, și nu mai mult". De atunci încerc să concentrez totul într-o oră. Din păcate, sistemul de aici e numai cu o oră pe săptămână cu fiecare student, deși sunt studenți de Conservator, de școală superioară cum se numește aici.

Tu îmbini activitatea pedagogică cu cea concertistică.

La un moment dat, în vara lui 2006, un coleg spaniol îmi spunea că e post la Opera din Barcelona; trebuie să mergi să faci... Asta în contextul în care chiar în zilele alea făceam un fel de simulări de concurs de orchestră. Ne așezam cu toții în bucătărie și fiecare cânta. El oboist fiind, eu cornist... erau mai mulți. Și mi-a zis "du-te". Și-atunci, tot printr-un noroc, pentru că aveam mile, am cumpărat un bilet ieftin de avion. Și trec pe la Barcelona să dau primul meu concurs și, într-adevăr, eram foarte bine pregătit, dar în nici un caz fixat în a... nici nu știam foarte bine înde merg. Și după patru runde, mi se dă postul și... deja au trecut 13 ani.

Te-ai simțit vreodată copleșit, la modul la care să simți că merge totul prea repede și că simți nevoia să încetinească puțin tempoul ăsta?

Nu știu dacă m-am simțit copleșit, dar într-adevăr acum, de când sunt tată a doi copii, simt că nu mai e nevoie să fac atâtea lucruri. Adică nu mai e nevoie să mă mai agit. Suntem obișnuiți poate și noi un pic, ca români, să te ne zbatem, dar nu dintr-o ambiție artificială. Și-acum simt că nu mai e nevoie... în sensul în care oricum eu pasiunea o am pentru ceea ce fac, pentru muzică în primul rând; nu trebuie acum să încerc să mă mai autodepășesc pentru că eu cred că procesul ăsta este zilnic oricum. Aș vrea să trăiesc mai mult în prezent.

Probabil că una dintre marile provocări ale vieții tale de acum este chiar asta, de a-ți împărți timpul între familie și profesie. Cum reușești să le împaci?

Dacă am avut noroc că niște părinți extraordinari, după aceea de profesori, ca să nu mai vorbesc despre fratele meu... am noroc cu familia mea, respectiv soția mea. Ea mă înțelege foarte bine, ea nu e muzician dar sunt ani de zile și înțelege foarte bine ce am nevoie și atunci este ușor să mă împart. Dacă am o perioadă mai dificilă, ne privim în ochi și ea știe.

Câți ani au copiii tăi?

Cea mare are aproape 4 ani și cea mică are două luni și jumătate.

Mulți înainte! Crezi că or să facă și ele muzică?

Mi-aș dori în primul rând să facă muzică ca educație, adică să guste puțin din felul ăsta de a gândi. Cred că ajută foarte mult.

Ai făcut și cursuri de dirijat? Te vezi peste câțiva ani făcând și asta?

Am făcut un cors de dirijat acum un an și jumătate, în Italia, și de acolo am primit un feedback foarte bun și mi s-a propus să-mi aranjez singur concerte. Printr-un noroc, chiar la câteva luni după, am aranjat un concert. Am niște colegi extraordinari care au venit și m-au susținut, care au cântat în orchestră, și de acolo au apărut și alte concerte și, de altfel, pe 31 mai o să dirijez chiar la operă, în foaierul teatrului, un program de orchestră de cameră. Dirijorul nostru principal a ascultat o înregistrare cu mine dirijând un concert și-atunci mi-a zis direct: "Știi, anul viitor am nevoie de un dirijor și nu știam cine. Nu vrei tu?" Abia trecuse un an de când făcusem primul meu master, prima mea oră de dirijat... De-abia aștept!

Ce sfaturi ai avea pentru tinerii muzicieni de azi care vor să facă performanță?

Curiozitate! Nu e zi în care să nu fiu curios, să citesc ceva, să ascult... sunt atâtea versiuni, atâtea articole de la tehnică până la interpretare. Curiozitatea de a vorbi cu alții... să nu existe subiecte tabu... Și pe lângă asta, bineînțeles, secretul secretului e studiul! Studiul e primordial!