Când era mică, Irina Ionescu avea senzaţia că opera este un gen desuet, ascultat doar de cei maturi şi foarte maturi...A fost, însă, conştiincioasă, a ascultat sfaturile profesorilor, bucurându-se şi de susţinerea mamei, şi curând opera şi muzica clasică, în general, au devenit pasiune şi obiecte de studiu îndelungat. A început să lucreze la Bacău, la Colegiul Naţional de Artă George Apostu, iar ultimii doi ani de liceu au adus-o la Bucureşti, la colegiul Dinu Lipatti, deşi Irina spune că s-a simţit în continuare foarte legată de prietenii din Bacău. În capitală a lucrat cu profesoarele Georgeta Ionescu şi Eleonora Enăchescu, dar pentru că visa să plece din ţară a ales Spania pentru studiile universitare. A rămas acolo vreme de 10 ani, absolvind cursurile Conservatorului din Valencia şi colaborând apoi cu Studioul de operă Placido Domingo de la Palatul Artelor Reina Sofia. S-a perfecţionat şi la Mozarteum din Salzburg, iar pentru masterat şi doctorat a revenit la Universitatea Naţionalăd e Muzică din Bucureşti.

Fără a fi în domeniu, mama a înţeles că asta ne doream să facem, eu şi sora mea - muzică

Irina, am citit că părinții tăi au primit o recomandare din partea educatoarei tale de la grădiniță - ea le-a spus că ar fi bine să studiezi muzica. Obişnuiai să cânţi pe la serbări când erai mică?

Se pare că da, nu știu exact. Nu-mi aduc foarte bine aminte, dar da, doamna educatoare a îndrumat-o pe mama să ne ducă pe mine și pe sora mea la Liceul de muzică George Apostu din Bacău, zicând c-am avea aptitudini muzicale.

Înțeleg că și sora ta a făcut tot muzică - părinţii voştri sunt muzicieni sau au tangențe cu arta?

Nu. Tata era un artist amator - îi plăcea teatrul, îi plăcea să cânte la chitară, era foarte creativ, foarte îndemânatic - dar n-avem pe nimeni în familie...

sunteți prima generație de profesioniști, deci?

Da.

Profesoara ta din Bacău a știu de la început ce tip de voce ai (soprană de coloratură)?

Da. Am ajuns cumva din întâmplare la dumneaei. M-a luat doamna învățătoare și m-a trimis la o doamnă care făcea canto coral cu copiii. La început nici nu îmi plăcea, nici nu îmi doream așa ceva, să fac operă. Nu-mi plăcea genul operei. Îmi doream, bineînțeles, ca orice copil - cred că aveam 10 ani - să fac muzică pop, cu totul altceva, nu să cânt pentru vârsta a treia... Dar, încetul cu încetul, a început să-mi placă și în clasa a IX-a am ajuns la canto, unde doamna profesoară Magda Bălan mi-a spus că sunt soprană de coloratură, mi-a spus că o să cânt aria Reginei nopții și Lakmé, de care habar n-aveam. După aceea, la îndrumarea unei doamne profesoare, mama unei prietene de-ale mele, am ajuns la București. La fel, îndemnând-o pe mama să ne mute pentru a face ceva mai mult și a nu ne irosi în Bacău. Mama a înțeles că asta ne dorim și că ne place și-atunci, fără a fi în domeniu, fără a înțelege totuși ce înseamnă meseria aceasta - și poate nici noi - am ales să mergem pe drumul ăsta. Ea a ales să ne susțină cu absolut tot ce a putut și am ajuns amândouă la București. Mai întâi sora mea și apoi eu.

E mai mare decât tine, deci, sora ta!

Da.

Cu câți ani?

Cu doi ani.

Sunteți apropiate?

Da. Suntem foarte apropiate.

V-a fost greu să veniți, adolescente fiind, într-un alt oraș, în capitala țării?

Cred că ei i-a fost puțin mai greu fiind prima și schimbând tot, lăsând Bacăul, acasă, tot, prieteni, profesori. A fost greu din acest punct de vedere. Nu consider că am terminat aici liceul, la Bucureşti, că cei cu care am împărțit clasa a XI-a și a XII-a mi-au fost neapărat prieteni... Eram tot timpul legată de cei de acasă. Dar ne-am adaptat, am știut pentru ce-am venit și nu cred că a fost un sacrificiu, o greutate. A fost o bucurie, o experiență care ne-a îmbogățit și ne-a dus în ziua de azi. Am venit în clasa a XI-a și a XII-a la doamna Georgeta Ionescu, la Liceul Dinu Lipatti; consider dumneaei este persoana care m-a format și datorită ei sunt ceea ce sunt astăzi. Bazele le am de la dumneaei. Tot ce s-a construit s-a construit pe acea bază. Este, cumva, și profesorul de referință în momentul ăsta, la care mă întorc ori de câte ori am o îndoială, o întrebare, un dubiu. Dumneaei avea un obicei și, tot timpul, pentru fiecare elev în parte căuta profesorul potrivit. Mergea la audiții cu noi la Conservator, ne lăsa să analizăm, să ne alegem și noi cumva maestrul pentru facultate, dar ne îndruma și ne spunea "cred că ți-ar fi mai bine acolo, cred că ție ți-ar fi mai bine dincolo". Pentru mine, cunoscându-mă personal și știind ceea ce am nevoie, a crezut că - și nu a greșit - că doamna Enăchescu este omul potrivit din toate punctele de vedere.

Și în plan uman, nu numai profesional.

Da.

În Spania am ajuns pentru că tot timpul mi-am dorit să plec din țară

Tu ai studiat în primă fază în Spania, la Conservatorul Joaquin Rodrigo din Valencia. Cum ai ajuns acolo?

În Spania am ajuns pentru că tot timpul mi-am dorit să plec din țară. Mama, speriată că-i pleacă puiul cel mic, singur pe lume, în afară, nu știa ce să facă și-atunci a luat decizia să plece ea înainte, să pregătească terenul. A plecat și, ulterior, am putut să plec și eu. Am dat examen, am intrat şi în total am stat 10 ani acolo. Am terminat Conservatorul acolo, după care am făcut programul Opera Studio - Placido Domingo de la Palao de les Arts Reina Sofia.

Practic Valencia e a doua ta casă?

Da. Inima mi-a rămas acolo, prietenii. Sunt anii studenției, sunt anii în care m-am format ca persoană, ca artist.

Pentru că în Spania există și tradiția zarzuelei, te-a frapat ceva în mod deosebit legat de tehnică vocală sau de abordarea muzicii acolo?

Nu, pentru că se merge pe aceeași tehnică pe care o știm toți, dar ce mi-a plăcut și nu mi-a plăcut e felul lejer în care ei abordează totuși muzica. Foarte puțini sunt cei care consideră muzica o carieră și o iau ca atare. Mulți dintre colegii mei, cel puțin, au impresia că muzica e ceva din care nu prea poți trăi și-atunci mai fac o facultate. Și cei mai mulți fac două facultăți în același timp sau după. Nu investesc atât de mult cât investim noi, emoțional și intelectual, în această carieră. La fel ca la noi (îmi pare rău, e greșit), pentru a fi recunoscut, apreciat în domeniu, un cântăreţ trebuie mai întâi să plece din Spania și apoi să se întoarcă; din păcate suntem latini, suntem făcuți cam din același aluat și lucrurile funcționează cam la fel.

Mă frapează ce-mi spui acum! Asta înseamnă că acolo studiul muzicii e tratat cu o oarecare superficialitate, deci?

Da, e o lejeritate. Eu eram montată să fac, să studiez, iar ei erau foarte relaxați. "Stai liniștită, ai timp" - îmi spuneau. Pe de-o parte-i bine pentru că-ți dai seama că ce ai în jur și cum îți trăiești viața te ajută și te îmbogățește și după aceea poți să transmiți mult mai mult. În momentul în care ai o viață plăcută, ai o viață bogată, prieteni, activități, experiențe - crești. Nu e o mentalitate greșită, dar am văzut că şi ei se luptă și se lovesc de aceleași probleme ca și noi aici. Este un circuit închis; cei de acolo nu apucă să cânte dacă nu intră în circuitul respectiv. Trebuie să plece, să-și caute o portiță. E aceeași situație ca la noi.

În plus, ca peste tot în lume, teatrele colaborează cu agenți și cu liber profesionişti. Adică spectacolele sunt construite în mare parte cu invitați, nu cu artiștii "casei", ai teatrului respectiv

Și ca freelancer trebuie să ai deja un nume important ca să fii invitat.

Experiențe cu zarzuela ai avut acolo sau nu te-a atras genul?

Nu, nu prea m-a tentat pentru că nici opereta nu prea mă tentează. Consider că e un gen aparte, un gen special care trebuie studiat în amănunt. Îmi place, dar nu e pe sufletul meu. Îmi place să-l ascult, să-l văd, dar nu, nu m-a atras.

Cea mai importantă întâlnire a fost cea cu maestrul Lorin Maazel

În ciuda lejerității ăsteia cu care e abordată o potențială carieră în arta vocală acolo, în Spania, tu ai avut parte de niște experiențe foarte plăcute datorită acestui studio de operă Placido Domingo. Care au fost cele mai importante întâlniri pentru tine acolo?

Cred că cea mai importantă a fost întâlnirea cu maestrul Lorin Maazel, când am fost solicitată să cânt în opera sa, 1984, o intervenție scrisă în partitură doar pentru cazul în care acea voce există.

Am fost solicitată. Erau, bineînțeles, sunete cocoțate - contra re, contra mi, contra fa. Am fost chemată să mă asculte, a rămas surprins că pot să cânt, i-am mulțumit și a fost, într-adevăr, o experiență fantastică să-l cunosc, să cânt cu dumnealui.

El a şi dirijat spectacolul?

Da. Și apoi, bineînțeles, întâlnirea cu Plácido Domingo, întâlnirea cu Zubin Mehta, cu Elīna Garanča, cu Marcelo Álvarez, cu mari, mari nume... oameni pe care i-am văzut lângă noi pe scenă și i-am admirat.

Cred că în vocal-simfonic repetiția generală și seara concertului sunt cele mai intense

Irina, tu apari nu numai pe scena de operă, ci și în lucrări vocal-simfonice şi pe scena de concert, în seri de lied. Unde te simți cel mai aproape de tine, în ce context?

Chiar mă gândeam zilele trecute, apropo de roluri, apropo de întrebarea "care este rolul tău preferat?" Cred că momentul respectiv e cel potrivit. Mă bucur ca prima oară de orice concert. În momentul respectiv știu că dau tot pentru acel concert, pentru acel public, pentru rolul respectiv. Momentul ăsta de creație, de pregătire, e unic și cred că e cel potrivit.

Sigur că toate etapele prin care trece un artist sunt foarte importante - cea în care primește o partitură sau decide să abordeze o partitură nouă, cea de studiu propriu-zis, de pregătire intensă, interpretarea (prima, a doua, a treia oară etc.) Care etapă te stimulează cel mai mult?

În cazul concertelor vocal-simfonic cred că pregătirea, dar cred că cel mai mult repetițiile - generala, prima seară de concert - în cazul Filarmonicii George Enescu sunt două concerte. Tot timpul am această îndoială. O fi fost mai bine azi, o fi fost mai bine ieri? Trăirile sunt total diferite. Ai o oarecare liniște în a doua zi petnru că ai trecut deja prin primul concert, dar vrei să dai ce n-ai dat seara precedentă. E fantastic, dar cred că în vocal-simfonic repetiția generală și seara concertului sunt cele mai intense.

Cea mai mare provocare de până acum?

Zerbineta (rol din opera Ariadna la Naxos de Richard Strauss.n. red.) Am cânta în versiune de concert la Sala Radio cu maestrul Tiberiu Soare, alături de Ruxandra Donose. Mă simțeam ca un copil care abia începe, care se uită lângă și nu-și crede ochilor pe cine are lângă. A fost extraordinară, a fost de o căldură, de o bunătate absolut incerdibile. E o persoană incredibilă și o artistă desăvârșită. Dar mi-am dorit foarte mult să fac acest rol și toate conjuncturile au dus la realizarea dorinţei. Și a fost o provocare mare pentru că este un rol destul de dificil, în plus îi aveam alături, pe scena Sălii Radio pe Ruxandra Donose, pe Lavinia Cherecheş şi pe Marius Budoiu.

Eleonora Enăchescu mi-a spus: Un concurs mare nu se câştigă doar cu vocea

Ce pregătești acum?

Acum pregătesc un program de muzică românească pentru un concert în Franța, la Lille, cu pianista Alina Pavalache. Și după, om mai vedea.

Alina Pavalache face parte din echipa care pregătește concursul Enesco de la Paris. Apropo de competiții - sunt ele încă necesare?

Nu știu. Depinde cine ești, depinde cine te susține, depinde cine te trimite la Operalia, de exemplu. Cred că în ziua de astăzi la concursurile mari nu poți să te duci anonim. Știu că doamna Enăchescu, Dumnezeu s-o ierte!, a spus o vorbă mare la un moment dat: "Scumpa mea, un concurs mare nu se câștigă doar cu vocea." Și cred că, din păcate, așa este în ziua de azi. E imposibil ca la un concurs mare, unde sunt 100-200 de concurenți din care rămân 50-40, juriul să îi asculte, să îi țină minte pe toţi. Cu certitudine toți cei din juriu au câteva nume pe care știu că trebuie să le susțină mai departe. Am fost la numeroase concursuri, a ieșit cu bune, cu rele, dar nu cred că sunt concludente, nu cred că fac bine unora. Mie nu mi-au făcut niciodată rău pentru că am știut unde mă aflu, unde mă situez, dacă a fost bine, dacă a fost rău.

Nu fac bine în sensul în care pot demoraliza?

Te pot demoraliza și nu știu până la ce punct e important să câștigi un premiu. Pentru ce? Dacă nu-ți aduce un rezultat.

Pentru a stabili legături cu manageri ai instituțiilor de operă, cu angajaţi ai caselor de discuri, cu impresari?

Da, dar legăturile la fel au loc în momentul în care cineva are ineteresul de a face asta. Eu, cel puțin, nu prea am văzut în jurul meu colegi, prieteni cărora să li se întâmple așa ceva; să se ducă la un concurs așa, din întâmplare, să nu-i cunoască nimeni și dintr-odată să ajungă foarte sus. Toate lucrurile acestea cred că sunt pregătite pas cu pas. Intri sub mâna cui trebuie, norocul... nu știu... sunt foarte mulți factori, dar clar este că tu trebuie să fii pregătit în momentul în care dă norocul sau șansa peste tine. E clar, trebuie să fii pregătit, trebuie să fii 100% gata.

Ai zice că în momentul de faţă ești mulțumită cu ceea ce ai, cu cariera ta profesională sau aștepți un big-break, cum zic americanii?

Cred că toți așteptăm. Sunt mulțumită, mă bucur de tot ce fac, mă bucur că din tot ce pot să fac pot să investesc în continuare în mine și să caut. Nu cred că ne putem opri niciodată; în momentul în care ai această pasiune cauți, vrei să fii mai bun, să afli păreri, să te pui la zi, pentru că ne schimbăm în mod constant, totul se schimbă - gustul publicului, gustul estetic.

Speranțele noastre cred că sunt Corul de Copii Radio, Corul de Copii al Operei - ei sunt mici artiști care descoperă acest univers şi vor să fie implicaţi

Aș vrea să revenim puțin la ceva ce ai spus mai devreme - în copilărie credeai că opera este un gen apreciat doar de persoanele de vârsta a treia. Şi acum crezi că publicul de operă este, în general, unul preponderent matur?

Este. Din păcate este. Și este și la Operă, este și la Ateneu. Chiar zilele trecute, la Ateneu, comentam asta cu doi-trei prieteni care vin foarte rar la concerte: îi surprindea media de vârstă. Și e trist, dar depinde de noi, e responsabilitatea noastră să ne educăm copiii.

Mă gândesc că există speranțe. Tu eşti un exemplu viu - acum puțină vreme (15-20 de ani, să zicem) nu-ți plăcea opera și iată-te acum!

Da, bănuiesc că în momentul în care descoperi muzica e bine. Dar speranțele noastre cred că sunt Corul de Copii Radio, Corul de Copii al Operei - pentru că sunt tineri, mici, dar mari artiști care descoperă acest univers și care se uită la noi și vor să ajungă ca noi, vor să fie și ei implicaţi, ceea ce e încurajator. Înseamnă că totuși facem bine ce facem.

În momentul în care dai 100% zi de zi nu trebuie să faci nimic deosebit în seara spectacolului ca să iasă mai bine sau perfect

Ai vreun ritual care te ajută să îţi pregăteşti intrarea pe scenă?

Nu. Încerc să fiu liniștită, încerc să am o zi cât mai normală. Nu fac exces cu absolut nimic - nici cu odihna, nici cu cafeaua. Un mare sfat îl dă maestrul Măcelaru. De câte ori am avut ocazia să lucrez cu dumnealui a cerut atât orchestrei, cât și soliștilor, să nu facă mai mult decât au făcut la generală în seara spectacolului. Dar asta înseamnă că trebuie să dai tot și la repetiții și la generală, lucru cu care poate noi nu suntem obișnuiți. Și poate de aceea, ca obicei, noi suntem obișnuiți să spunem "lasă că ne mobilizăm la spectacol". Și nu e așa! Pentru că în momentul în care dai 100% zi de zi nu trebuie să faci nimic deosebit în seara spectacolului ca să iasă mai bine sau perfect.

De altfel, e și o vorbă românească aici, în cercul muzicienilor, conform căreia dacă repetiția e proastă, concertul sau spectacolul sigur va fi bun. Așa că asta confirmă mentalitatea noastră, în general.

Da. Eu încerc să fiu cu mine, singurică. Nu-mi place aglomerația înainte de concert, nu-mi place să postez pe Facebook cu 5 minute înainte... Gata, intrăm pe scenă! Gata, suntem în pauză! Urmează actul II! Consider că mă scoate din personaj, din stare. Prefer să se termine, prefer să iasă bine, să fiu mulțumită, împăcată și după aceea punem poze și ne felicităm și ne bucurăm. Dar am nevoie de liniște înainte!

Asta înseamnă și lipsa altor muzici în ziua respectivă. Sau nu ești așa sensibilă la asta?

Nu neapărat.

Dar în zilele în care nu ai de cântat ce gen de muzici asculți?

O cunoșteam, dar am redescoperit o cântăreață spaniolă de flamenco, Buica, este absolut genială! Îmi place jazzul, mi-a plăcut rockul. Îmi plac toate genurile de muzică, mă rog, cu mici excepții - nu are rost să intrăm în detalii. Ascult muzică pentru a mă deconecta.

Găsești inspirație şi în alte genuri de muzică?

Da. Clar, pentru că până la urmă cred că toți cântăm cu sufletul. Tehnica eu cred că e sufletul. Trebuie să ajungi la nivelul acela în care totul să pară natural, să pară ușor, să nu doară nimic, să ai o expresie plăcută, lumea să se uite la tine cu bucurie, cu plăcere, nu să sufere. Suntem diferiți unii de alţii, suntem fiziologic construiți altfel, nu este totul valabil pentru toți.

Iarăși ceva cu totul particulară la voi, cântăreții, deoarece voi sunteți instrumentul și atunci instrumentul poate fi afectat nu numai de partea fizică, ci şi de cea emoţională a lucrurilor

Așa este. De asta cred că mediul în care te învârți - social, profesional - trebuie să fie unul cât mai plăcut, să încerci să iei ce-i mai bun, să te hrănești cu ce-i mai bun, iar restul, pur și simplu, să ignori, pentru că nu ai de ales.

În momentul în care am terminat Opera Studio la Valencia ne-am fi dorit să continuăm colaborarea. Ni s-a spus că nu, suntem gata să mergem mai departe pe marile scene, ne urează succes. Ne-au mai solicitat pentru mici roluri când au avut nevoie, dar nimic altceva, pentru că nu există un sistem de manageriat acolo care să te susțină, să te ajute.

Cu ce instituții colaborezi tu în momentul de față?

În momentul de față sunt angajată la Centrul de Artă Tinerimea Română încă de când m-am întors în țară. Cânt în Corul Preludiu, dirijat de maestrul Voicu Enăchescu, bunicul pe care nu-l mai am. Dumnealui mă înțelege, mă ajută și mă susține în drumul acesta al carierei solistice. Știe foarte bine de la doamna Enăchescu (fosta lui soţie n.red.) cât ne dorim toți cei care am ieșit de sub mâna dumneaei acest lucru. Știe mai bine ca oricine ce presupune o carieră, pentru că a trăit o viață cu dumneaei și a împărțit toate neliniștile, bucuriile, sacrificiile. Este un ambient în Corul Preludiu pe care nu pot să-l descriu; trebuie efectiv să veniți, să asistați la o repetiție de-a noastră. Un mic exemplu: de obicei când am concerte solistice și am repetiție generală, concert, îl rog pe maestrul Enăchescu, cu smerenie, să mă învoiască în ziua respectivă. Dar, în momentul în care am avut Strauss, Zerbinetta, eram foarte emoționată și chiar mă gândeam să-l rog să mă învoiască, să nu obosesc, să mă relaxez, dar am stat și m-am gândit și am zis nu, mă duc la repetiție pentru că mă încarc și mai uit de emoții și de stresul meu, nervii mei; aşa că m-am dus efectiv la repetiție pentru că, pe lângă muzică de calitate, pe care o facem toți cu plăcere, între piesă și piesă mereu se strecoară câte o glumiță, câte o poantă. Și este o bucurie. Sunt două ore de repetiție care trec ca o întâlnire cu prietenii, de care ne bucurăm, cântăm cu veselie. Îi mulțumesc pe această cale maestrului și îi spun că-l iubesc enorm. Mi-a spus într-o zi că n-are ce să facă cu mine, că asta e, m-a moștenit de la doamna și o să aibă grijă de mine. Colaborez și cu Filarmonica George Enescu, cu Opera Națională București. Am colaborat și cu Opera Națională Cluj, cu Filarmonicile din Târgu Mureș, Râmnicu Vâlcea, Sibiu.

În Spania, având în vedere că ai petrecut atât de mult timp acolo, nu s-a legat nici o colaborare de mai lungă durată cu vreuna dintre instituțiile lor?

Din păcate, nu. În momentul în care am terminat Opera Studio - și văd că în continuare se petrec evenimentele în acest fel - toți care am terminat ne-am fi dorit să repetăm, să continuăm. Ni s-a spus că nu, suntem gata să mergem mai departe pe marile scene, ne urează succes. Ne-au mai solicitat pentru mici roluri când au avut nevoie, dar nimic altceva, pentru că nu există un sistem de manageriat acolo care să te susțină, să te ajute. Nu știu de ce. A fost un program foarte interesant, din care am învățat foarte multe, dar din păcate nu a avut o finalitate așa cum ne-am fi dorit toți cred.

Păcat! Oricum, înțeleg că lucrurile sunt foarte complicate în Spania.

Da, birocrația se bate cap în cap cu actul artistic și primează birocrația.

Noi ne bucurăm să te avem atunci mai mult aici, pentru noi.

Și eu mă bucur, mă simt foarte bine acasă.

Ce-ți dorești să faci în următorii ani? Care sunt rolurile pe care le ai în vizor, poate pe care n-ai apucat încă să le cânți?

Mi-aș dori, bineînțeles, să fac multe roluri. Mi-aș dori să fac Blonda, mi-aș dori să fac Olympia.

Sunt deja studiate, dar n-au fost cântate în cadrul unui spectacol?

Da, pentru că nu prea sunt în repertoriu la noi în țară. Mi-aș dori să fac Lakmé, dar e imposibil, știm cu toții!

Tu ai un impresar în momentul de față?

Am un impresar în momentul de față. E în Belgia și încercăm să ne mișcăm și pe acolo.

De cât timp colaborați?

Colaborăm de un an. E recentă legătura. El s-a stabilit de curând acolo și încearcă pe forțele proprii să facă ce poate pentru noi, artiștii lui, și vom vedea.

Mult succes!

Transcrierea interviului: Gina Macsenţian