Într-o zi de septembrie am primit două telefoane: de la secretariatul Concursului George Enescu, care m-a anunțat că am câștigat Premiul pentru muzică de cameră, apoi de la secretariatul facultății, care mi-a oferit un post de asistent doctorand

Am citit pe site-ul tău că ai ajuns să studiezi muzică nu pentru că ai proveni dintr-o familie de muzicieni sau pentru că ai fi făcut, așa, o pasiune subită pentru muzică, ci pentru că şcoala de muzică din Deva era foarte aproape de casa voastră. Ne spui, te rog, care a fost parcursul tău muzical, în linii mari?

Am început cu vioara și nu prea mi-a plăcut din cauză că aș fi dorit pianul, dar având în vedere că au fost foarte mulți aplicanți pentru pian s-a făcut făcut un mic criteriu: trebuia să deții un pian pentru a putea intra la pian. Și, din păcate, nu dețineam la acea vreme, așa că am fost nevoit să fac vioară timp de 11 ani. Nu prea mi-a plăcut; mi-a plăcut doar după ce am renunțat și am fost admis la Academie și am văzut pentru prima dată o orchestră. Deci ulterior am regretat că nu am îmbrățișat mai mult instrumentul.

Și undeva, în liceu, ți-a sunat bine ideea de a face compoziție. Dar ce anume te-a atras înspre compoziție?

În principiu apariția disciplinelor contrapunct, forme și, mai ales, armonie - pe care le-am făcut în liceu. Am descoperit tot felul de partituri orchestrale despre care nu auzisem până atunci, am învăţat despre orchestre, despre sonoritățile orchestrale. În principiu am ascultat Brahms foarte mult - chiar din Brahms mi-am făcut acea lucrare de atestat - și asta m-a apropiat foarte mult de dorinţa de a intra în esența muzicii. Până atunci nu eram decis, nu ştiam exact ce vreau să fac; liceul a fost decisiv în privința asta.

Și ai început să studiezi chiar de atunci cu Adrian Pop sau asta s-a întâmplat la facultate?

Nu, am studiat doar cu profesorul meu de armonie. Nu am făcut nici o pregătire prealabilă pentru Conservator. Acolo am început direct cu domnul Adrian Pop și încă e un parcurs, pentru că la doctorat încă mă aflu sub tutela dânsului.

Doctoratul presupune să şi predai niște cursuri la Universitate. Tu ce predai la Cluj?

La mine e o poveste interesantă cu predatul, cu facultatea și cu ciclul doctoral. Viața mea a luat, oarecum, o turnură foarte, foarte bruscă. Într-o zi de septembrie, nu mai știu exact data, când aveam ultima probă la admitere la doctorat, am primit două telefoane: mai întâi de la secretariatul Concursului George Enescu, care m-a anunțat că am câștigat Premiul pentru muzică de cameră. Am fost absolut șocat de acel telefon. Ca apoi să primesc alt telefon, de la secretariatul facultății, care mi-a oferit un post de asistent doctorand, în caz că voi dori așa ceva. Deci a fost oarecum un șoc care m-a cotit întru totul înspre cariera muzicală și didactică pe care o ador.

O să revenim și la experiența Concursului Enescu, dar pentru că ai spus acum că îți place enorm să predai, spune-ne ce anume îți place?

Poate cel mai mult mă atrage când am acel feedback din partea unei persoane. Generațiile sunt diferite, probabil, de la an la an. În schimb, a dărui cât mai mult și a vedea că rezonezi cu un student sau că un student rezonează cu disciplina sau cu modul în care abordez disciplina mă apropie foarte mult de această meserie, de această vocație.

Ce predai în momentul de faţă?

Armonie la Facultatea de interpretare, adică la instrumentiști, și Citire de partituri la Facultatea teoretică.

Ai o relație bună cu studenții tăi? Aici, la București, muzicienii care predau la Universitate se plâng în primul rând că studenții nu vin la cursuri, iar dacă vin sunt cu mintea în altă parte. Și, în plus de asta, nici nu sunt interesați să meargă în sala de concert. Cum stau lucrurile la Cluj?

Asta poate diferă de la un curs la altul. Având în vedere că disciplina Armonie pe care o seminarizez implică un spațiu intim, între mine și un student - eu îi corectez tema, fac exerciții de auz - nu colaborez în același timp cu foarte mulți studenți cum ar fi poate la Istoria muzicii, la Forme, unde abordarea e diferită. Noi, la Armonie, luăm studenții pe rând; chiar dacă ei sunt 30 sau 15 sau 10 în sală, fiecare vine pe rând la pian, corectăm tema, discutăm despre muzicalitate, despre structură, facem exerciții de auz ș.a.m.d. Poate asta mi-l apropie mai mult pe student, faptul că e acolo, e în mijlocul evenimentelor, nu doar în spatele unei bănci, ascultând un profesor care poate e interesant sau poate materia e interesantă pentru el sau poate nu e interesantă. La citire de partiruri la fel - sunt doar grupe de câte doi studenți și descoperim tot felul de partituri - diferite tehnici, transpoziții. Poate asta mă face să cred că nu e problemă la acea frecvență a studenților, la interesul scăzut... nu știu. Poate și pentru că suntem o universitate mai mică decât cea bucureșteană. Eu am avut doar experiențe plăcute până acum.

Maestrul Adrian Pop este o persoană foarte blândă, foarte caldă, foarte plăcută și care transmite foarte, foarte multe informații.

Tu cum ai fost ca student?

În primul rând am fost foarte speriat. Nivelul a fost foarte înalt față de liceu, cum probabil e situația la orice pas de acest gen - de la liceu la facultate.

Iar relaţia ta profesională cu maestrul Adrian Pop - cum ai descrie-o?

În ceea ce-l privește pe maestrul meu, poate sistemul de predare a modelat oarecum relația cu dumnealui. Având în vedere că primii patru ani de facultate, ciclul de licență, se bazează foarte mult pe școala stilistică - am început cu Bach, Mozart, am continuat cu Schumann, Wagner ș.a.m.d. - încercam să imităm. Și asta implica, automat, o rigoare din partea domnului profesor; nu putea trata liber asemenea problematici. În schimb, pe parcursul studiilor masterale și doctorale totul s-a detensionat din punct de vedere muzical. Dânsul este o persoană foarte blândă, foarte caldă, foarte plăcută și care transmite foarte, foarte multe informații. Un curs de compoziție nu ține doar de muzică; ajungeam la extrapolări în matematică, în fizică ș.a.m.d. E fantastic! E o experiență să asiști la curs, darămite să ți se aducă observații prin diferite analogii.

Sigur, aici e vorba de o relație foarte îndelungată, de ani de zile. Știu că și tu, asemeni multor alți muzicieni, ai participat și participi la diverse cursuri de măiestrie, cursuri de compoziție și, sigur, acestea sunt niște evenimente de scurtă durată. Pe site-ul tău sunt grupate pe ani, din 2012 până în 2016, nume importante de compozitori la cursurile cărora ai asistat. Cu ce poți să rămâi din asemenea întâlniri de scurtă durată?

Cu foarte, foarte multe abordări diferite. Fiecare compozitor, fiecare maestru la care mergi va spune altceva despre aceeaşi lucrare. Pe parcursul celor 6-8 ani de când am mers la cursuri de măiestrie am auzit foarte multe păreri, chiar dacă la adresa lucrărilor mele sau la adresa esteticilor dânșilor, care îți deschid spectrul. Poți să gândești în foarte multe feluri. Cred că asta e cel mai important lucru - să rămâi cu ce abordare are fiecare profesor vizavi de creația proprie, vizavi de creația ta, având în vedere că e foarte scurt timpul de cele mai multe ori. Poate au un spațiu de zece minute în care trebuie să-i demonstrezi ce poți și el, iarăși, în cinci minute poate te scanează dintr-o singură audiție din păcate, pentru că nu de multe ori profesorii vin pregătiți în acest sens. Noi le expunem, așa, o primă audiție. S-a mai întâmplat să avem și cursuri la care am trimis piesele în prealabil și maeștrii au venit gata informați, cu foarte multe notițe. Acolo a fost foarte bine, un format mult mai intesiv și mai interesant, zic eu.

Deci ăsta ar fi formatul mai bun.

Da. O primă audiție nu poate contura neapărat o părere foarte solidă. Mă rog, când vorbim de profesori experimetați, impresia lor este foarte valabilă, în schimb, o a doua sau a treia audiție poate aduce la suprafață foarte multe aspecte.

Sunt o persoană foarte maleabilă. Accept absolut orice compromis pentru a face experiența interpretului mai facilă.

Eu știu că tu colaborezi și cu ansamblul Ad-Hoc. E importantă o asemenea relație - bănuiesc că și de prietenie - cu instrumentiștii?

Da, consider că e cea mai importantă. Am prieteni care sunt mai degrabă prieteni cu instrumentiștii decât cu colegii teoreticieni și au avut experiențe foarte bune datorită acestui fapt. Am avut un noroc teribil să fiu cântat de câtre ansamblul Ad-Hoc. Colaborez de câțiva ani foarte, foarte bine cu Academia Sighișoara, care este o școală de vară în care se desfășoară o sumedenie de evenimente care promovează creația contemporană a tinerilor colegi. Am avut chiar foarte multe workshopuri în care nu doar asistam la repetiții, ci chiar am fost pus în situația de a dirija și acolo se schimbă foarte mult datele problemei.

Cum te-ai simțit în această ipostază?

Cred că e cea mai importantă ipostază de a lua contact, poate de a fi chiar interpret - eu pe dirijor îl consider interpret - și nefiind până acum doi ani în ipostaza asta, mă simțeam oarecum marginalizat. "A, el e compozitorul, noi ne vedem de treabă, încercăm să îi facem pe plac dar nu-l prea includem în această atmosferă a repetiției." În schimb, atunci când ești pseudodirijor, nu neapărat dirijor, totul se schimbă. Trăiești mult mai mult creația ta și ești mult mai apropiat de actul artistic.

Și în ce măsură este dispus compozitorul Alexandru Murariu, care uneori este și dirijorul Alexandru Murariu, să modifice partitura în urma unor repetiții sau chiar a unui concert?

Mi se pare absolut normal să modifici. Maestrul Hans Peter Türk, care mi-a fost profesor timp de trei ani, spunea "Nu da niciodată o lucrare la tipar până nu ai ascultat-o de cel puțin două ori." Asta e foarte valabil. După audiție sau chiar într-o repetiție putem descoperi lucruri care poate nu sunt posibile, poate nu sunt comode instrumentului. Și eu, de regulă, sunt o persoană foarte maleabilă. Nu doar în privința asta, dar accept absolut orice compromis de a face totul mai ușor, de a face experiența interpretului mai facilă.

Am simțit întotdeauna că scriu diferit când scriu pentru un concurs sau pentru o comandă decât atunci când scriu doar pentru mine

Revenind la Concursul George Enescu, al cărui laureat ai fost în ediția din anul 2014, în ce măsură crezi că sunt semnificative competițiile pentru compozitori?

Sunt mai multe fațete. În primul rând am simțit întotdeauna că scriu diferit când scriu pentru un concurs sau pentru o comandă decât atunci când scriu doar pentru mine. Când e concurs, e altceva - ai o tematică în față, trebuie să arăți poate virtuozitate, "să-ți arăți mușchii" - pe când dacă e o comandă te gândești poate puțin mai mult când scrii o notă. De exemplu, am avut o comandă pentru o orchestră de studenți, o partitură la care lucrul a durat foarte mult, mult mai mult decât la o lucrare pentru concurs. E foarte diferit din punctul ăsta de vedere, al procesului de compoziție. Eu cred că așa e pentru foarte mulți colegi.

Pe site-ul tău îţi descrii astfel procesul de creaţie: "Când încep să scriu, mintea mea încearcă în mod constant să aducă straturi diferite de informație și de idei și să le canalizeze în procesul creativ." Cum arată în sensul de derulare în timp procesul tău componistic?

Și aici poate diferi de la o lucrare la alta sau poate, să zicem, de la o perioadă la alta. Da, într-adevăr, de multe ori pornesc de la o idee și... hai să zicem, nu neapărat mă las condus, e prea mult spus, nu e chiar un proces de intuiție, în schimb un material întotdeauna cere ceva. Așa am considerat întotdeauna, că "socoteala de acasă nu e la fel cu cea din piață". Deci poate dorești să articulezi cumva forma sau sonoritatea și acel material pe care l-ai gândit inițial nu acceptă, nu se leagă. Scriu și cronologic, îmi fac și tot felul de planuri generale, de planuri timbrale, de formă, dar cred că mai mult tind spre a porni de la o idee generală și a mă baza pe un raport natural între ce am pornit și cum dezvolt pe parcurs.

În cadrul studiilor doctorale am o tematică aparte, cea a spațialității.
Scriu foarte mult pentru spaţii neconvenţionale

Găsești inspirație și-n afara muzicii în sine? În celelalte arte, poate, sau pur și simplu în viața cotidiană? În lucruri mărunte, poate?

Da, de ce nu? Colaborez și cu diferite tematici, cu artiști... am scris și lucrări bazate pe picturi. Acum, în cadrul studiilor doctorale, am o tematică aparte, cea a spațialității, care nu e neapărat o artă, dar îmi conturează foarte mult din estetică. Deci urmăresc foarte mult scoaterea, modelarea sunetului într-o manieră diferită decât cea tradițională, în care sunetul vine din fața ta. Scriu foarte mult pentru spații nonconvenționale; am scris pentru muzee, am scris pentru castel, muzici care să fie interpretate în diferite clădiri și în care am proiectat ca instrumentiștii să fie dispuși nu doar pe scenă, ci și în spatele publicului, deasupra publicului, în mijlocul publicului. Asta a deschis o serie de întrebări.

Să înțeleg că te preocupă și acustica?

Evident. Lucrarea mea de doctorat se bazează pe un parcurs atât teoretic, cât și practic, acustic, chiar și filosofic, cum abordăm spațiul și, în cele din urmă, cum transpun eu acest aspect în muzică.

Încerc să fiu cât mai meticulos și să pun cât mai multe informații în partitură

Cum ţi-ai descrie partiturile? Sunt foarte încărcate de indicații, de legende sau lasă (teoretic) mai multă libertate interpreților?

Încerc să fiu cât mai meticulos și să pun cât mai multe informații în partitură. Nu prea sunt adeptul lăsării unei libertăți foarte mari interpretului. Am cochetat o vreme și cu scriitura aleatorică, în care interpretul avea un rol foarte important sau experiența interpretului în muzica nouă și nu am avut experiențe atât de plăcute. Poate, nu știu, nu am colaborat cu interpreții potriviți în acea vreme. Și am îndreptat oarecum grafica partiturilor mele pe detaliu. Deci, încerc să fiu cât mai detaliat. Bineînțeles, totul se poate modifica într-o repetiție sau după un concert, după cum spuneam și înainte.

Sigur, e nevoie de flexibilitate!

Sunt instrumente cărora le acorzi întâietate în partiturile tale; sau combinații timbrale pe care le preferi?

Dacă vorbim de lucrări orchestrale, nu neapărat. Încerc să caut cât mai multe culori, nu merg neapărat spre tradiționalism. Nu am neapărat dileme în privința timbrală. Am început, la un moment dat, chiar în primele mele incursiuni - nu neapărat componistice - ci de aranjor, să lucrez cu un ansamblu mai mare; a fost cu un ansamblu de flautiști - trizeci și ceva de flautiști. A fost foarte instructiv pentru mine din punct de vedere al știmelor, al organizării unei repetiții, dar și strict muzical, timbral. Fiind vorba doar de flaut, fie că e piculină, alto, bas sau chiar contrabas, sună foarte diferit. Am avut foarte multe de învățat.

S-ar putea ca liniștea nocturnă să contureze o oarecare imagine sonorității pe care o redau

Una dintre întrebările mele recurente în discuțiile cu compozitorii este legată de disciplina scrisului și de ritualuri, să le spunem, în sensul în care ai un moment specific al zilei în care compui, fumezi sau bei cafele, sau ceaiuri... ai nevoie de liniște totală? Există lucruri de genul ăsta? Un spațiu, apropo de spațialitate, nu neapărat fizic, ci ca stare, pe care trebuie să-l creezi ca să poți scrie?

Da. În principiu scriu noaptea. Eu sunt un om mai degrabă nocturn. Prefer să lucrez până la 4-5 dimineața și să dorm toată ziua, decât să lucrez peste zi. Poate și din cauză că am foarte multe activități în timpul zilei. Prefer întotdeauna plimbările, mai ales dacă vremea este frumoasă, și mă retrag seara și încerc să muncesc.

Crezi că ascultătorul poate percepe asta apropo de muzica ta, atmosfera asta nocturnă? Sau e prea mult?

Nu știu dacă putem face analogii. Dacă, de exemplu, aș avea o comandă pentru o lucrare programatică, care nu are legătură cu nocturnul, dar așa, ca să generalizez... s-ar putea ca liniștea nocturnă să contureze o oarecare imagine sonorității pe care o redau.

Dacă te-aș întreba acum care este prima ta compoziție, te-ai gândi la primul lucru pe care l-ai scris vreodată sau la prima creație care te reprezintă?

Asta e o întrebare foarte bună. Nu știu dacă pot găsi neapărat o lucrare care să mă reprezinte întru totul, așa că poate m-aș gândi mai degrabă la prima lurare pe care am scris-o în liceu și care n-a ajuns la stadiul de a fi prezentată în concert. În schimb, a fost interesantă. Mi-a fost destul de teamă când am auzit prima dată rezultatul cântat de către interpret. Nu știu, parcă m-a îndepărtat puțin, dar doar pentru moment. Pe urmă am avut destule argumente ca să nu mă mai sperii de această ieșire în față cu munca mea.

Și-a plăcut și ți-a trecut teama. La ce lucrezi acum, Alex?

Momentan lucrez la teza de doctorat și am finalizat o lucrare, o ultimă lucrare pe care o voi include în cadrul tezei de doctorat - este vorba despre un concert pentru clarinet și orchestră cu diferite elemente de spațializare. Și mă gândesc pentru vară să lucrez în cadrul unei academii poate la o lucrare, dar nu am nimic deocamdată conturat pentru viitorul apropiat.

Înțeleg că vii la București pentru SIMN?

Anul ăsta cred că voi lipsi, în schimb voi avea activitate aici, în cadrul altui festival, "Sigismund Toduță", care din câte știu se cam suprapune cu SIMN, la care nu voi ajunge. Cam în fiecare an încerc să ajung și la Festivalul Enescu. Încerc să iau contact foarte mult cu se se întâmplă, mai ales în București, dar și în Iași. Îmi cunosc colegii de generație, sunt un norocos să fac parte dintr-o asemenea generație. Vorbim de Sebastian Androne... sunt privilegiat să am asemenea colegi cu care să colaborez, cu care să construiesc proiecte.

Mă bucur că l-ai amintit pe Sebastian Androne - un alt laureat al Concursului Enescu - pentru că el a fost primul invitat al acestei rubrici!

Transcrierea interviului: Gina Macsenţian