Primul acordeon al lui Fernando Mihalache a fost un cadou primit de la părinţi

Fernando, ești un invitat cu totul special al rubricii, pentru că, dacă am avut până acum pianiști, violoniști, compozitori, organiști, n-am avut nici un acordeonist. Și, ca să fiu sinceră, eu nici nu mai știu un alt acordeonist care să fie prezent pe scenele de muzică clasică aici, în România, în afară de tine. Cum ai ajuns tu să studiezi acest instrument?

Cred că lucrurile vin în viața fiecăruia natural. Așa s-a întâmplat și în viața mea cu apariţia acordeonului; practic a fost un cadou de Moș Crăciun din partea alor mei. Eram prin clasa a II-a și o altă vecină, care avea două fete, luase două acordeoane, unul roșu și unul verde, iar cel verde nu se potrivea pentru că deh, era fată, și-atunci i l-a dat maică-mii și i-a spus "ai putea să-l faci cadou de Moș Crăciun". Și m-am trezit cu un acordeon mic, verde, rusesc, cum erau pe vremea respectivă, și a fost foarte distractiv, pentru că am început să-i înnebunesc pe ai mei prin casă, tot cântam. Până la urmă au zis "hai să facem ceva cu el, pentru că nu se mai poate". Şi așa, ușor, ușor, lucrurile au mers în direcția bună.

Cât timp ți-a luat până să ai satisfacția de a putea cânta ceva?

Cred că au fost în jur de un an, doi, de studiu în care m-am apucat să cânt un pic. Am mers la o casă de cultură, am început să învăț cât de cât. Atunci doar la casele de cultură exista acordeonul. A fost distractiv; pe timpul ăla învățai mai mult piese populare, lucruri de genul ăsta, dar erau foarte interesante și chiar era un profesor care se străduia destul de mult, Dumnezeu să-l ierte!, Octavian Coca. Și foarte mulți copii care au plecat mai departe de acolo au cântat - fie pe la nunți, fie mai departe. Dar era o școlică bună de pornire și distractivă, mai ales pentru copii. Nu într-adevăr la modul profesional, ci ca joacă, dar o joacă în care chiar te făcea să cânți ceva.

Cred că asta e foarte important, până la urmă. Chiar invitata de săptămâna trecută, Mădălina Pașol, spunea că cel puțin pentru cei mici instrumentul ar trebui să fie o joacă, n-ar trebui să fie o obligație

Asta cred și eu. Și cântecele drăguțe și plăcute chiar și de copii sau, acum mai ales, din desene animate sunt destul de multe, sau de la diverse jocuri cred că-s foarte interesante pentru copii, e bine ca ei să vadă că pot cânta la un instrument asemenea lucruri.

Acordeonul a fost un instrument inventat pentru bâlciurile muzicale sau petrecerile sătești în care era nevoie de un instrument ușor de cărat

Pentru că acordeonul este un instrument ce apare rar în viaţa muzicii clasice, te rog să ne ajuţi să ne familairizăm puţin cu el şi să ne spui, pentru început, care sunt diferențele majore dintre cele două tipuri de acordeoane - cel cu butoane și cel cu claviatură.

Grosso modo vorbim, da, despre acordeoanele cu claviatură la mâna dreaptă și acordeoanele cu butoane. Practic, acordeonul s-a dezvoltat din acordeoanele cu butoane care, pe parcursul secolului al XIX-lea, au evoluat în diverse feluri. Practic, prin 1840 apare bandoneonul, făcut în Germania, și devine instrument tradițional în Argentina. Mai târziu, în 1860, în Paris, în Austria, chiar și în Germania lucrurile încep să se dezvolte ușor, ușor, și ajung să-i pună acordeonului în loc de butoane, claviatura. Acordeonul a fost un instrument inventat pentru bâlciurile muzicale sau petrecerile sătești în care era nevoie de un instrument ușor de cărat. Și-atunci s-au gândit să facă ceva ușor, cu câteva butoane, care să sune și să fie foarte distractiv, ca să nu mai care pianine. De obicei, fabricanții de pianine, cei care făceau instrumente de tipul ăsta, s-au apucat să facă instrumente mai micuțe care să fie mai simplu de transportat.

În România acordeonul este prezent mai mult în zona laică - folclor, muzică lăutărească

Deci din motive practice.

Din motive practice, exact. Și ușor, ușor, acordeonul a evoluat la ceea ce am văzut astăzi - sau poate nu am văzut astăzi mulți dintre noi. De ce? Pentru că, într-adevăr, în România, lucrurile la capitolul ăsta nu sunt foarte dezvoltate. Acordeonul este prezent mai mult în zona laică - folclor, muzică lăutărească. De asemenea, sunt niște lucruri foarte interesante, dar mai puțin în zona muzicii de concert sau a muzicii serioase, în care se pot face foarte, foarte multe lucruri.

Tu pe care dintre cele două tipuri de acordeoane cânți în concert? Eu știu că se preferă cel cu butoane, dar poate greșesc.

E adevărat, cel cu butoane.

Sau depinde de muzica pe care o cânți, având în vedere faptul că tu cânți și jazz?

Exact. Fiecare instrument se mulează mai bine pe un anumit tip de muzică. Acordeonul cu butoane e un instrument care se pretează mai mult la zona de concert şi la cea camerală. Acordeonul cu claviatură... sonoritatea se pretează mai mult muzicii de tango, muzicii mussette sau lucrurilor de genul ăsta.

Piazzolla spunea că bandoneonul este un instrument absolut diabolic

Tu cânți și la bandoneon?

Nu, la bandoneon nu. Bandoneonul este chiar cel mai ciudat instrument dintre toate pentru că, într-adevăr, la el, în momentul în care a fost făcut, nu a existat o anumită logică a construcției butoanelor, a structurii butoanelor. În funcție de necesități s-a mai dat câte o gaură, așa...

Serios?

Da. Și este foarte dificil. La bandoneon se cântă doar cu degetele 2, 3, 4, și 5, butonul 1 fiind de aer, la mâna dreaptă; la mâna stângă, într-adevăr, nu există acorduri, ca la acordeon, ci tot note, în registrul grav. Și sunt două gândiri, e cumva ca la muzicuță: când deschizi bandoneonul ai un anumit sunet, când închizi bandoneonul ai total alt sunet, la ambele mâini. Deci, practic, sunt două gândiri în momentul în care tragi, alte două în momentul în care închizi bandoneonul. Și Piazzolla spunea că bandoneonul este un instrument absolut diabolic.

Piazzolla - el însuși bandoneonist! Dar acum s-a cimentat o formă a bandoneonului modern, să zicem?

Da. Bandoneonul modern a fost construit după modelul acordeonului cu butoane. Bine, şi la acordeonul cu butoane sunt mai multe sisteme. Există sistemul francez-italian, se numește sistem C, sistemul sârbesc și rusesc, care este sistem B; mai există sistemul finlandez. Sunt câteva sisteme, într-adevăr, iar constructorii de bandoneoane (sunt câteva fabrici) sunt cei care fac acordeoane şi s-au apucat să facă și bandoneoane; le-au făcut după modelul sistemului francez-italian. E mai ușor de cântat, ai aceleași note și pe închis și pe deschis și nu mai e chiar atât de complicat și, cumva, mai ușor de învățat pentru cei care cântă în mod uzual la un acordeon cu butoane de tipul acela.

Am înțeles. Deci e trecerea mai lină, cum ar fi de la clarinet la saxofon, de exemplu.

Ai amintit, vorbind despre diversele sisteme, numele unor țări. Putem spune că de acolo - din Serbia, Finlanda, Franţa, Italia, Rusia - vin cei mai buni acordeoniști?

Nu știu dacă mai putem vorbi neapărat la modul ăsta. Sunt țări care au, într-adevăr, tradiție. Cum ar fi Rusia, spre exemplu. Da, ok, lucrurile acolo funcționează de atâția ani. Într-adevăr, au la conservator, spre exemplu, la Gnesin, cred că zece profesori de acordeon. Au o tradiție foarte mare. În Italia - la fel; au în atâtea conservatoare din țară secție de acordeon, nu doar la Roma la Santa Cecilia. Dar sunt și țări cum este China sau cum este Japonia, care până acum 20-25 de ani cântau doar cântece patriotice și acordeonul a ajuns să fie totuși un instrument de concert, prin importarea unor profesori din Rusia, din Italia, din Germania ș.a.m.d. Și în momentul de față putem spune că și China este foarte sus, după 20-25 de ani de practică.

Tu ai făcut compoziție la conservatorul bucureștean și aveam o curiozitate: ai făcut secţia asta pentru că era, așa, o cerere interioară de a compune sau mai degrabă pentru a învăța să faci aranjamente pentru acordeon?

Eu în școala de muzică am făcut ca instrument principal nai - pentru că nu puteam să fac acordeon în clasa a V-a când am ajuns, m-am apucat de nai și lucram și la pian destul de serios. Mi-am dorit să dau la o secție mai bună, mi-am dorit ceva mai mult. Compoziția mi s-a părut interesantă pentru că-ți oferea libertatea de a scrie anumite lucruri și de a face diverse lucruri și, de ce nu, de a învăța mult mai multe lucruri decât știam la momentul respectiv. Și m-a atras foarte tare, într-adevăr. Am făcut compoziție... nu pentru că am simţiti neapărat o chemare, ci mai degrabă din idea de a învăța cât mai multe și de a avea o deschidere mult mai mare.

Dar da, m-am apucat și am mai aranjat diverse lucrări, chiar și, spre exemplu, pentru Cvartetul Maxim, care e o formulă inedită - flaut, acordeon, pian, contrabas - cu pianistul concertist Horia Maxim. După îndelungi căutări în care, în fine, au fost câţiva oameni foarte drăguți care ne-au ajutat - domnul Dobrinescu, chiar și domnul Dediu ne-a scris câteva lucrări - dar ne-am gândit cum putem să ne alegem și noi un repertoriu. Și am ales din zona orchestrală și ne-am gândit cum am putea să facem lucrul ăsta pentru formula de cvartet. Ne-am întâlnit și se pare că lucrurile au fost o reușită pentru că în diversele concerte pe care le-am avut, chiar și în străinătate, am fost întrebați... "Uau, ce aranjamente! Cine vi le-a făcut?" - lucru care ne-a bucurat foarte tare.

Acordeonul a ajuns la un nivel înalt de dezvoltare, la nivel orchestral

Cât de mic sau cât de extins este repertoriul pentru acordeon în general?

Depinde de tipul de acordeon. La cel cu claviatură standard despre care vorbim, de exemplu, se pot adapta și se pot face destul de multe lucruri de la pian, de la clavecin, dar ce este particular acordeonului cu claviatură și la mâna stângă sistemul standard, adică cel cu acorduri, este faptul că mâna stângă joacă mai mult un rol de acompaniament, nu neapărat o zonă solistică. Deci, se pot face anumite lucruri și aduse în zona asta. Dar la acordeonul cu butoane se pot face lucruri chiar orchestrale, pentru că este un instrument ce permite foarte, foarte multe lucruri. Are 64 de note la mâna stângă, plus octava, alta și bassa la care se mai adaugă iar destule sunete; la mâna stângă sunt 58 de note, plus acodurile aferente - ai, practic, doi într-unul la mâna stângă.

Ai o mică orchestră acolo.

Plus atâtea registre - 15 la mâna dreaptă și 4-5 la mâna stângă - cred că poți oferi o paletă sonoră extrem de largă.

Și de culoare.

Exact, da. Într-adevăr, se pot cânta lucrări în original de la clavecin, de la pian, chiar și de la orgă, pentru că poți folosi primele două rânduri de la bași ca pedalier, și-atunci ce rămâne cânți cu mâna dreaptă. Avantajul la butoane este că la mâna dreaptă poți cuprinde trei octave, ceea ce nu cred că este posibil la un alt instrument, iar asta ajută foarte tare. Și într-adevăr, s-a dezvoltat foarte mult și prin paleta asta sonoră pe care o oferă. Am asistat la câteva recitaluri foarte interesante ale lui Yuri Șișkin, un acordeonist din Rusia, care după părerea mea este unul dintre cei mai buni din lume. A aranjat partea I din Șeherazada de Korsakov la acordeon şi suna ca o orchestră; aproape că am auzit fiecare instrument în parte, ceea ce este absolut fenomenal. Sau, eu știu, Rapsodia de Gershwin sau tot felul de balete rusești pe care le-a adaptat pentru acordeon. Danse macabre, iarăși, de Saint-Saëns - extraordinar! Acordeonul a ajuns la un nivel înalt de dezvoltare, la nivel orchestral, aș putea spune.

Dar din punct de vedere al lucrărilor originale, dedicate încă de la început acordeonului, există repertoriu?

Există lucrări originale. Acum depinde la ce te referi. La repertoriul cameral sau la repertoriul pentru acordeon?

La ambele. Pur și simplu la un repertoriu care să includă undeva instrumentul, chit că este solist, chit că este într-un ansamblu mic, cameral.

Acum depinde și de formula camerală. Spre exemplu, eu fac parte din mai multe proiecte cum este și acest proiect cu Horia Maxim - Maxim Quartet - care, după părerea mea este unic în Europa prin sonoritatea și prin componența sonoră. La fel, Accord Vibes - un alt proiect, alături de Alexandru Anastasiu la vibrafon și de Cezar Knihinschi la contrabas. Dar într-adevăr, în Europa există - acum, că lucrurile încep să se dezvolte - duouri, triouri, cvartete, cvintete, tot felul de alăturări cu acordeon. Am mai văzut un duo saxofon-acordeon, care ar părea total ciudat. Dar lucrurile se pot face. Cred că acordeonul se mulează bine cu foarte multe instrumente, pentru că este un instrument care din punct de vedere sonor este extrem de permisiv.

Mulți dintre studenţi preferă tot zona asta laică, pentru că este mijlocul lipsit de acea răspundere de care e nevoie în momentul în care ții un recital sau ești pe o scenă de concert

Tu și predai, Fernando?

Da.

Unde?

La Universitatea Națională de Muzică. Am început cu un modul în 2012 - un modul de acordeon, opțional, pentru toată lumea. Iar apoi, după doi ani, în 2014, am reușit să fac prima clasă de acordeon la Universitatea Națională de Muzică.

Felicitări!

Mulțumesc.

Și există doritori?

Da. Am în momentul de față cinci studenți și sper că ușor, ușor vor veni mai mulți și poate, de ce nu, din ce în ce mai buni.

Diana Rotaru, care a fost și ea aici în studio acum două săptămâni, se plângea de faptul că studenții nu prea sunt serioși, nu prea mai sunt interesați de ce se întâmplă cu muzica nouă - pentru că ea predă compoziție. Studenții tăi cum se comportă? Vin la ore?

Eu cred că este o problemă generală. De ce? Pentru că fie unii dintre ei se gândesc la ce-ar putea face mai departe cu ceea ce fac la Universitatea Națională de Muzică. Acum, depinde de ambiția fiecăruia. Poți ajunge să fii concertist, poți ajunge să fii compozitor, poți ajunge să fii orice-ți dorești, numai că din păcate ei aleg varianta mult mai ușoară, aceea de a cânta la diverse evenimente sau alte lucruri, chiar și din zona instrumentelor de tradiție - vioară și pian, ceea ce e un pic îngrijorător. Eu încerc să-i familiarizez ușor, ușor cu repertoriul clasic sau poate cu un pic de jazz, sau cu ceva care totuși să-i atragă. Într-adevăr, mulți dintre ei preferă tot zona asta mai laică, folclor, lăutărie, pentru că este mijlocul lipsit de acea răspundere de care e nevoie în momentul în care ții un recital sau ești pe o scenă de concert.

Eu cred că publicul din ziua de astăzi nu mai vine în sala de concert doar ca să asculte lucrarea respectivă, ci are nevoie de mai mult

Revenind la tine - cum arată agenda ta de concerte, de recitaluri pe 2018?

De curând am fost cu trioul Accord Vibes la Sibiu; am avut un concert oferit femeii cu ocazia Mărțișorului. Mi-am mai pus câteva lucruri în agendă, încă sunt în discuții și sper că voi organiza și un turneu alături de Sebastian Crăciun - un turneu cu ambele tipuri de acordeoane - în care să mergem și să le plimbăm prin țară, oamenii să ia contact cu ele și să vadă că se poate cânta şi se poate face și altceva la acordeon (în afară de muzică lăutărească). Nu vor fi niște recitaluri în care vii doar și-ți cânți piesele, ci va fi și o mică discuție cu publicul, o mică istorie a acordeonului, cu detalii despre piese sau alte lucruri care să fie pe placul publicului; pentru că eu cred că publicul din ziua de astăzi nu mai vine în sala de concert doar ca să asculte lucrarea respectivă, ci are nevoie de mai mult. Cred. Într-adevăr, poate la interpreții mari vin doar pentru că...

...îi atrage numele.

Exact. Dar cred că oamenii au nevoie de mai mult. Odată cu dezvoltarea asta foarte mare a zonei media, video, jocuri, televiziune și toate lucrurile stea, oamenii au nevoie de mai mult pe scena de concert, nu doar de cineva care să vină îmbrăcat la frac sau la papion, care să cânte ceva și apoi să plece. Cred că trebuie mai mult!

De altfel, în Accord Vibes, unde cânți cu Alexandru Anastasiu și cu Cezar Knihinschi, nici nu vă îmbrăcați tradițional, sunteți îmbrăcați lejer, în funcție de proiectul pe care-l demarați în perioada respectivă.

Avem costume pentru fiecare proiect în parte și cred că așa ar trebui să fie. Într-adevăr, depinde de muzica pe care o cânți, dar oamenii nu cred că mai așteaptă să vadă pe cineva care vine neapărat tradițional îmbrăcat, dacă recitalul respectiv oferă alte lucruri, în afara muzicii culte sau a zonei clasice. Lucrurile pot fi mult mai relaxate și poate într-o relație mult mai bună cu publicul.

Ești optimist sau pesimist în legătură cu dezvoltarea felului în care este privit acordeonul în România pe scena de muzică clasică?

Eu sunt optimist, pentru că lucrurile au mers destul de bine și cred că vor merge în continuare. Dar este nevoie de timp pentru că, nu știu, concepția oamenilor nu cred că se poate schimba de azi pe mâine, ci trebuie timp și trebuie date și exemple personale; încerc să mă dau pe mine drept exemplu - nu știu cât de bun, cât de rău - dar încerc să fac tot felul de proiecte și lucruri interesante la care oamenii să vină cu plăcere și să vadă că se poate face și altceva la acordeon. Și, de ce nu, îmi doresc ca și dintre elevii mei să existe câţiva care meargă și să facă lucrurile mai departe. Până la urmă, despre asta e vorba. Toți trebuie să predăm o ștafetă pentru ca lucrurile să meargă cât mai bine.

Transcrierea interviului: Gina Macsenţian