Performanța se poate face cu foarte multă muncă și implicarea întregii familii

Cum te-ai apropiat de pian, în condițiile în care tatăl, bunicul, fratele cântă la alte instrumente (violoncel și contrabas) ?

Nu se poate spune că m-am apropiat. Pianul a fost o parte a vieții mele de la bun început. Nu m-a întrebat nimeni "Vrei să cânți la pian? Nu vrei să cânți la pian?" A fost în naturalețea vieții mele, datorită faptului că toți din familia mea sunt muzicieni. Întotdeauna am avut un instrument acasă. Pianul era cea mai frumoasă jucărie pe care o puteam găsi în anii '80. Nu aveam nimic altceva de făcut decât să schimb o păpușă și să cânt la pian.

Ai lucrat cu cineva chiar din casă la început?

Da, bunicul meu mi-a îndrumat primii pași și mi-aduc aminte că până la vârsta de șase ani deja știam foarte mult piese, știam ceva studii de Czerny și Anna Magdalena Bach. În momentul în care am mers la preselecția de la Liceul Dinu Lipatti știam să cânt foarte bine și datorită acestui fapt, probabil, a urmat ce a urmat.

A urmat o serie de concerte și de recitaluri. Înțeleg că s-a folosit pentru tine expresia de copil-minune. Ai simțit vreodată vreo presiune din cauza asta?

Cred că nu poți să fi copil minune fără să simți presiune. Normal că performanța include și presiune și foarte multă muncă, între vârstele de 6 și 48 de ani. Performanța se poate face cu foarte multă muncă și implicarea întregii familii, implicarea unei rădăcini, dacă aș putea să zic așa, foarte importantă pentru dezvoltarea oricărui profesionist, indiferent în ce domeniu, dacă este sportiv, dacă este muzician, dacă este actor, absolut orice. Fără muncă nu se poate, bineințeles îți trebuie talent și înclinare, iară fără asta nu se poate. Repet, dar nu am ce să spun altceva, în toate interviurile mele spun aproape același lucru. Fără muncă nu se poate.

Ai fost ceea ce se cheamă un copil cuminte?

Am fost foarte cuminte, da. Datorită faptului că nu mă mișcam de la pian. Fratele meu este violoncelist și nu ne lipseau zilnicele încăierări. Fratele meu studia la violoncel într-o cameră, eu studiam la pian în cealaltă cameră. Eram ca șoarecele și pisica, dar în general am fost un copil cuminte, care și-a petrecut copilăria între pian și grădina bunicilor, efectiv în nuc și în cireș și în zăpadă și între găini și căței.

Toate astea sunt surse de inspirație cu siguranță pentru anii viitori.

Probabil. Copilăria este cel mai important lucru. În momentul în care suntem copii nu ne dăm seama de toate minunățiile de care avem parte. Copiii din ziua de astăzi și-ar dori poate să aibă parte de o copilărie așa cum am crescut noi, dar neștiind că există și altceva, ei își iau viața în mâini așa cum este, între after school, bonă și serviciu, care este școala, care începe pentru ei la ora 7.00 și se termină seara la 20.00.

La tine însă atât copilăria, tranziţia către viaţa adultă, cât şi maturitatea au fost legate de firul acesta roșu - muzica.

După cum spuneam, a fost și o bucurie faptul că eram întotdeauna pe scenă, cântam cam o dată la două-trei zile, diferite concerte, diferite recitaluri, întâlneam lume foarte deosebită. I-am cunoscut pe părinții lui Tudor Dumitrescu, pentru că am cântat Preludiile de Tudor Dumitrescu la vârsta de opt ani, la Ateneul Român și am fost foarte impresionată de această întâlnire. De mică am cunoscut aproape tot ceea ce înseamnă oameni importanți în muzică. Unii dintre ei, din păcate ne-au părăsit, dar cu siguranță, dacă nu aveam această copilărie, dacă nu întîlneam toate aceste personalități, viața mea de muzician, în ziua de astăzi în România, probabil nu era aceeași, deoarece am fost plecată din România aproape 17 ani complet. O perioadă în care nu am cântat aproape deloc în România, doar de trei-patru ori.

La 18 ani am început studiile la Berlin

În 1994 ai plecat la Berlin, la studii, la Universität der Künste. Ce te-a mânat înspre Berlin?

Asta este o poveste foarte drăuță. Eu am avut o pianină Robert Westphal, care a fost făcută în Berlin. Și toată copilăria mea am văzut de la două până la opt ore (pe zi n.red.) acest nume în fața ochilor, Berlin. Și pentru mine a fost foarte important faptul că l-am cunoscut pe George Sava, care a fost în comisia Concursului Enescu; dânsul era profesor la Berlin și așa am decis să merg acolo, deoarece am căutat legătura cu un profesor român. Trebuie să spun că fusesem invitată la Berlin și de profesorul Heinz Leigraf pentru admiterea la Universität der Künste. La 18 ani am început studiile mele acolo și am ales să merg la clasa profesorului George Sava, iar după trei ani am schimbat la clasa profesorului francez Pascal Devoyon.

Ai amintit concursul Enescu și știu că ai în palmares multe distincţii. Ţi-a plăcut ideea de competiţie, sau ai crezut că e ceva necesar dezvoltării unei personalități artistice?

Acum sunt două lucruri. Concursurile care se organizează aici, intern, în România, între licee, chiar și olimpiada. Sunt niște concursuri de copii, unde cânți trei piese și ești fericit, să iei premiul întâi, doi sau trei. Sunt concursuri importante și pentru profesori, pentru profesorii de specialitate, dar concursurile mari sunt o cu totul altă poveste. Concursuri ca Regina Elisabeta sau Feruccio Busoni sau ARD din Mnchen. Sunt concursuri mamut. Sunt, efectiv, olimpiadele pentru muzicieni. Acolo pregătești un program de aproape cinci ore, pe dinafară, împărțit în cinci sau șase runde, un program foarte mare, concurența este imensă și este un nivel fabulos. Deci, toți cei care participă la aceste concursuri sunt selecționați din cele mai bune facultăți și din toate țările lumii. Noi eram, pe vremea când eu participam la concursi, un lot de 60 de concurenți și ne întâlneam la toate concursurile, aproape. Bineînțeles că se adăugau an de an alți pianiști, dar în principiu, ne cam întâlneam.

Pentru că ai făcut asemănarea asta între competițiile muzicale și cele sportive, probabil că cel mai important lucru pentru ambele este rezistența; nu atât cea de natură fizică, cât rezistența psihică, puterea de concentrare.

Da, acesta este lucrul cel mai important. Stresul este foarte mare, presiunea pe care o pui tu asupra ta este destul de mare, dar s-a dovedit că nu poți câștiga un concurs în momentul în care pui presiune pe tine sau doar îți dorești, ci numai în momentul în care ești artist până la capăt și te bucuri de apariția ta pe scenă, indiferent unde ești. Dacă ești în concurs sau dacă ești în recital sau dacă ești în concert cu orchestra, până la urmă trebuie să fii același artist și în concurs, pentru că pentru asta te premiază, pentru artistul care vei fi. Bucuria de a cânta nu trebuie să dispară niciodată, dar acesta este un lucru pe care îl poți învăța numai căpătând experiență și pășind zi de zi pe scenă și acumulând informații de la toți cei care fac artă și de la toți artiștii, pentru că viața pe scenă nu este ușoară. Ești întotdeauna comparat cu alții, trebuie să știi foarte bine care sunt punctele tale forte, pentru că greșeli facem cu toții și trebuie să te bazezi pe tine și asta înseamnă siguranță de sine foarte mare. Nu știu în ce măsură se pune în educația din școlile din România accentul pe acest lucru, dar pot să spun că eu am luptat foarte mult cu mine și cu educația mea psihologică de a păși pe scenă. Am avut foarte multe concerte bune, dar se întâmplă să ai și zile proaste și de concertele bune te bucuri două-trei zile, iar de zilele mai puțin norocoase ești supărat multă vreme. Nici până în ziua de astăzi nu aș putea să spun că mi-au trecut unele rezultate din anumite apariții.

Un pianist este un mic sclav al instrumentului

Care sunt în momentul de față punctele tale forte, cele pe care spui că trebuie să le evidențiezi?

Bucuria de a cânta, pe care am descoperit-o destul de târziu, deoarece a fost o naturalețe pentru mine să fiu pe scenă și drept să spun, când eram copil nici nu știam ce fac, mergeam pe scenă, cântam, toată lumea spunea "Vai, ce frumos". Eu nici nu înțelegeam, de fapt, ce fac.

E bună doza asta de inconștiență, cred, la început.

Probabil. Pentru că în momentul în care conștientizezi ce faci sunt mai multe procedee și se întâmplă mult mai multe lucruri, dar am lucrat foarte mult la expresia interpretărilor mele, tehnic, să-mi îmbunătățesc tehnica pianistică, iarăși a fost un proces care a durat ani de zile și care, de fapt, nu se termină niciodată, pentru că tot repertoriul pianistic de la un anumit nivel este foarte dificil tehnic. Dacă ținem cont și de instrumentele diferite pe care noi pianiștii cântăm de fiecare dată și trebuie să ne obișnuim cu un alt atac, cu o altă claviatură, cu o altă mărime a instrumentului, da. Astea sunt lucruri pe care trebuie să le schimbi și atunci tehnica este foarte importantă și naturalețea cu care îți poți mișca degetele pe claviatură este un lucru care trebuie antrenat și exersat zi de zi, pentru că altfel dexteritatea se pierde și bineînțeles și memoria îți poate juca feste, de aceea un pianist este și un mic sclav al instrumentului.

Învățatul instrumentului trebuie să rămână permanent o joacă

Aș vrea să ne imaginăm un mic și scurt scenariu în care tu, pianista Mădălina Pașol, nu ești pe scenă, ci ești în sală, în public. Ce alte lucruri, în afară de bucuria cântatului, pe care ai amintit-o, aștepți de la cei de pe scenă?

Mă bucur foarte mult când simt că cei care interpretează sunt fericiți și se simt bine cu ceea ce fac, pentru că am văzut colegi, am văzut elevi, am văzut pianiști foarte mari, foarte stresați de momentul lor pe scenă și acest lucru se transmite publicului și automat ca ascultător devii stresat și atunci momentul artistic nu mai are aceeași putere asupra ta. Deci indiferent de ce se întâmplă pe scenă, mă bucură întotdeauna să fiu în public și pentru mine asta este cel mai important, să văd că cei care sunt pe scenă se bucură și nu cântă stresați și nu sunt stresați. Te încurci, te încurci, aia este, se întâmplă, suntem oameni, dar bucuria de a cânta este cel mai important lucru și asta se propagă cel mai mult asupra publicului.

Și care ar fi pianiștii la care simți bucurie în cântat? Dintre cei contemporani cu noi, de exemplu.

Chiar acum câteva săptămâni am fost la un concert a lui Andras Schiff, la Filarmonica din Berlin și a fost un concert fabulos. A interptat lucrări de Brahms, Schubert și (mi-au plăcut) măreția cu care el a susținut acest recital și naturalețea cu care și-a exprimat toate posibilitățile sale pianistice. Este un pianist deja în etate. A fost un moment incredibil. O sală mare, un pian de concert Steinway absolut impecabil. Acestea sunt lucruri care se acumulează, care se întâmplă în același loc, în același moment, Saturn cu Jupiter s-au adunat și strălucesc împreună în constelația perfectă și a fost un concert și un recital absolut admirabil.

Pentru mine, unul dintre cei mai mari pianiști ai tuturor timpurilor este Emil Gilles, care are niște interpretări live absolut senzaționale și momente unice, cred eu, în interpretările de marcă. Bineînțeles Vladimir Horowitz, Sviatoslav Richter, iar dintre pianiștii români îmi place foarte mult Dan Grigore, pentru că este un pianist absolut fabulos și o personalitate extrem de interesantă, Valentin Gheorghiu, Dana Borșan, colegul meu, Toma Popovici, pe care îl stimez și îl iubesc foarte mult. Am fost colegi de clasă. Și cred că pot continua trei-patru zile. Trebuie să le menționez pe Khatia Buniatishvili și Yuja Wang, care momentan au niște apariții spectaculoase și care au dat o nouă formă acestei meserii. S-au întors undeva în zona spectacolului măreț, pe care Liszt obișnuia să-l facă. Ele sunt niște dive absolute, după cum se îmbracă și cum apar pe scenă, până la interpretări. Se întâmplă lucruri foarte interesante și mă bucur.

Spuneai că l-ai ascultat pe Andras Schiff la Filarmonica din Berlin. Locuiești mai mult la Berlin sau mai mult la Bucureşti, unde ştiu că şi predai pian?

Momentan sunt mai mult în București, pentru că am și un studio de muzică, am inventat niște jocuri, un ghici muzical, care este un joc de cărți cu care pedagogii și profesorii de pian pot face orele de curs mult mai drăguțe. Este un joc interactiv. Se poate juca de la două până la șase persoane. Am creat și alte două jocuri, care vor apărea pe piață foarte curând. Pentru mine pedagogia este foarte importantă și cred că cei mai importanți pași în viața unui artist sunt primii pași. Iar dacă pe aceia îi faci cu bucurie, asta te va umări toată viața, iar învățatul instrumentului trebuie să rămână o joacă, o joacă permanentă, pentru că dacă devine un stres pentru copil și pentru profesor, atunci bucuria s-a evaporat și rămâne numai stresul.

Crezi că există un prea târziu atunci când vine vorba de învățarea unui instrument?

Nu cred. De exemplu, eu am întâlnit persoane care au început să cânte la vârsta de 37 de ani și care în decurs de doi ani au devenit niște pianiști foarte buni. Nu profesioniști, dar și-au împlinit visul și până la urmă cred că menirea noastră este să ne îndeplinim cât mai multe dorințe, iar interpretarea și stăpânirea unui instrument cred că este pentru fiecare om una dintre cele mai mari dorințe.

Cum arată anul 2018 pentru tine? Agenda ta de concerte, de recitaluri?

Pe 19 martie susțin un recital cu liedurile lui Dinu Lipatti, alături de Irina Iordăchescu și Daniela Nane, în cadrul Festivalului Dinu Lipatti de la București, apoi pe 29 martie voi cânta la Brașov Sonata de Liszt și două sonate de Beethoven, într-un recital extraordinar la Operă, unde voi lansa și un CD, pe care vor fi înregistrate două piese, două capodopere: Sonata de Liszt și Kreisleriana de Robert Schumann. Pe 17 aprilie voi susține un recital la Sala Mare a Ateneului Român unde publicul bucureștean va avea parte de aceeași lansare de disc pe care am pregătit-o. Pe 21 aprilie, voi susține același recital la Frankfurt, deci mă așteaptă un mic turneu. Pentru vară, nu știu exact ce se preconizează, iar în toamnă, vom vedea. Pe 10 iunie voi susține un recital alături de soprana Mădălina Stan, la Sala Mare a Ateneului și aștept confirmări încă, dar cântăm.

Unde a apărut acest disc, la ce casă?

CD-ul este o colaborare între Pașol Music Studio și Aectra și ODS.

Este o producție proprie, deci, aproape de la cap la coadă.

Cred că da. Cred că pot spune așa. Și de obicei cam toate producțiile de CD-uri sunt producții proprii. Dacă apar la Sony sau dacă apar la EMI sau în orice altă parte.