Sabina, pentru că activitatea ta profesională este complexă, vreau să te rog să facem un scurt traseu al dezvoltării tale muzicale, pornind de la 5 ani, când ai început pianul…

Am început pianul, da, pe la 5 ani… pe la 3 am început să-l cer părinţilor. Bunica mea a fost cea care m-a susţinut foarte mult şi părinţii au decis să cumpere pianul; îl am şi acum - e un pian cu mecanică vieneză, cu un sunet foarte dulce, nu neapărat foarte performant. Aşa că am început pianul pe la 5 ani şi câteva luni, apoi am intrat la Liceul de muzică "George Enescu". Am dat o admitere pentru clasa I şi am făcut primii ani cu doamna profesoară Margareta Ignătescu - nişte ani care mi-au construit o bază de încredere. Apoi am făcut cu doamna profesoară Smaranda Murgan şi apoi cu doamna Ileana Busuioc, dar, între timp, mi-am dat seama că muzica e un pic mai mult decât a cânta la pian.

Cam când se întâmpla asta?

Cam prin clasa a IX-a. În primul rând, când am dat de muzică de cameră mi s-a părut cu totul altceva, altă lume. Era atât de interesant să poţi să asculţi alte instrumente, să vezi cum se construiesc piesele nu doar pentru tine, ci împreună cu celălalt. Mi s-a părut un lucru extraordinar! Şi-apoi, în clasa a X-a am avut aşa, un moment de răscruce, în care m-am gândit dacă mai fac muzică, nu mai fac muzică? Şi-atunci doamna Ignătescu s-a gândit: ce-ar fi să faci muzicologie? Dar mie nu prea mi-a surâs atunci ideea. Adică dacă aş fi făcut ceva în genul acesta, aş fi preferat să fac jurnalism pur şi simplu. Şi, dintr-una-ntr-alta, a venit ideea compoziţiei. Pe mine m-a atras foarte mult. Şi după ce am scris prima lucrare, mi-am dat seama că asta căutam.

Şi cine te-a aruncat în apă? Sau a fost un imbold interior?

Am început să fac câteva lecţii cu profesorul de armonie Simeon Ulubeanu şi-n acel moment, când mi-am dat eu seama că îmi place foarte mult contrapunctul palestrinian, că puneam nişte întrebări - de ce se cromatizează aici aşa şi nu altfel la studii de Chopin ş.a.m.d. - în momentul acela mi-am dat seama că, faţă de momentul muzică de cameră, e o treaptă superioară a înţelegerii muzicii şi, culmea, mi-am regăsit şi pasiunea de a studia la pian în continuare în momentul în care am văzut ce se întâmplă în interiorul muzicii. Şi apoi am început cu nişte mici exerciţii (să zicem tonale): preludii, invenţiuni ş.a.m.d. - cam vreun an de zile, după care am descoperit lumea modală şi aşa am mers, din aproape în aproape… N-am avut o evoluţie bruscă, ci totul a fost foarte linear până în momentul în care, în anul I de facultate, am pus primele flajolete la vioară într-o lucrare. A fost foarte, foarte treptat totul… aşa, pas cu pas până într-un anumit punct.

Ştiu că la admiterea la Secţia de Compoziţie, la facultate, e nevoie de o mapă cu mici lucrări. Tu mai ţii minte ce ai prezentat atunci?

Da, ţin minte. Am avut o mişcare pentru cvartet de coarde, o piesă pentru două viori, câteva lucrări de pian şi câteva lucrări aşa, să zicem de şcoală, lied pentru pian şi vioară, invenţiuni ş.a.m.d.

Ţi-ai propus tu să fie atât de divers sau era ceva impus?

Nu era absolut deloc impus. Puteai să vii cu ce vrei tu, iar pe vremea aceea se dădea încă o probă de improvizaţie. Primeai o temă şi trebuia să improvizezi pe acea temă şi chiar ţin minte că a fost destul de amuzant că eu la admitere nu am luat notă maximă şi ştiu şi de ce… pentru că eu nu am improvizat tonal. Am început tonal şi m-am dus în cu totul alte direcţii şi fetiţa care a improvizat tonal bineînţeles că a luat notă mai mare decât mine şi eu am crezut că probabil nu sunt bună de nimic. Probabil că era o cerinţă pe care eu nu o ştiam foarte bine. Se făceau nişte cursuri de pregătire, dar nu se punea neapărat accent pe ideea asta de improvizaţie; erau mai mult pentru armonie, forme etc. Era bine să te duci la acele cursuri ca să vezi care e pulsul. Iar cu cvartetul… de fapt a fost legat tot de pasiunea pentru muzică de cameră, pentru că am avut fericita ocazie să merg la nişte cursuri de muzică de cameră în Germania în clasa a X-a şi apoi în clasa a XII şi atunci mi-am spus Ce-ar fi ca pentru cvartetul acesta minunat care ţinea cursurile să scriu eu o mică lucrare? Şi ei au fost foarte drăguţi şi au cântat-o. Era un fel de mişcare de cvartet într-o formă bipartită, dar se baza pe nişte serii. Deci, era cumva prima mea încercare de a ieşi total din tonalitate, deşi seriile erau tratate ca un mod, existau nişte sunete importante. Pentru mine, la 18 ani, să citească de două ori şi să cânte lucrarea cvartetul Peterson a fost ceva extraordinar! Mi s-a părut că asta e, nu există ceva mai frumos pe lume. Şi, într-adevăr, nu există ceva mai frumos pe lume decât să-ţi auzi lucrarea cântată şi cântată bine, indiferent de nivelul la care eşti.

Şi satisfacţia asta te face, cu siguranţă, să mergi mai departe.

Sigur că da, sigur că da! E o bază foarte puternică de la care porneşti şi nu numai atât, pentru că se întâmplă şi să ţi se cânte lucrarea şi tu să nu fii mulţumit de tine, de cum ai scris lucrarea şi nu poţi să observi lucrul acesta decât în momentul în care ea se cântă.

Şi revii atunci asupra partiturilor?

Uneori da, uneori nu. Au fost momente în care am revenit pentru că mi-am dat seama exact ce n-a fost bine. Pentru că uneori se întâmplă din cauza oboselii sau lipsei de timp ca anumite lucruri să nu se concretizeze total şi atunci ştii ce ai de făcut.

A oboselii şi a lipsei de timp a compozitorului sau a interpreţilor?

A compozitorului. Întotdeauna mă gândesc la mine şi la ce pot eu să fac mai bine. Nu poţi controla ce fac ceilalţi. Din fericire, am avut şi experienţe foarte bune, cu instrumentişti care întotdeauna s-au străduit şi care au privit muzica contemporană cu dragoste, pot să spun, şi n-aş putea niciodată să dau vina pe interpreţi când eu ştiu că într-un anumit punct aş putea să insist şi să iasă un pic mai bine. Şi la genul acela de lucrări - când ştiu că se vor mai cânta o dată - da, revin, şi chiar iese mult mai bine. Există şi lucrări pe care vrei să le uiţi, însă.

Cât de des sau cât de mult lucrezi cu interpreţii? Pentru că tu eşti la bază pianistă şi sigur că cunoşti elemente de orchestraţie şi de ambitus pentru fiecare instrument, posibilităţi tehnice şi aşa mai departe, dar poate că sunt momente, lucruri pe care vrei să le spui şi poate că nu ştii exact dacă sunt posibile, dacă se pot realiza.

Lucrez cu ei şi am învăţat să fiu foarte cinstită şi să nu-mi fie teamă să întreb; cred că atunci când eşti la început de drum există o anumită timiditate şi nu e foarte bună. Desigur, cu maximă politeţe şi cu amabilitate, trebuie să întrebi de fiecare dată dacă crezi că se poate face aşa. Dar cred că cel mai important este ca interpretului să-i explici ce anume ai vrut să spui cu lucrarea. Şi din punct de vedere al tehnicii componistice să-i spui ideile principale şi să-l faci să înţeleagă din punctul A în punctul B cum se ajunge ş.a.m.d. pentru că e mult mai uşor şi pentru interpret atunci. În epoca asta, fiecare compozitor are stilul său propriu şi când e compozitorul de faţă e un mare ajutor pentru interpret ca acesta să-i explice anatomia piesei; asta contează foarte mult. N-aş putea să mă bag în sfaturi de tuşeu sau altele, pot doar să spun ce mi-am imaginat sau în ce fel ar trebui să sune. E şi o fină balanţă între ceea ce notezi în partitură - dacă ne uităm la partiturile de Enescu, de pildă, care sunt pline de notaţii, ceea ce este foarte bine pentru că poate să le cânte mai multă lume - şi o anumită elasticitate a notării, dar în acel caz partitura trebuie să fie foarte clară din punct de vedere ideatic, ca atunci interpretul, instrumentistul să se poată baza pe experienţa lui şi pe tradiţie să spunem, pentru că în epoca clasică nu exista atâta notaţie, dar exista tradiţia şi se ştia cum trebuie cântat.

Orele cu Tiberiu Olah erau fantastice

Aş zice să continuăm şi să mergem la nivel universitar - Sabina Ulubeanu la facultate. I-ai avut profesori pe Tiberiu Olah şi, mai târziu, pe Doina Rotaru...

Da.

…şi voiam să te întreb, pentru că e vorba totuşi de procese de creaţie, nu vorbim despre universităţi tehnice - sigur, este vorba despre foarte multă tehnică şi aici, dar într-un alt sens… La nivelul acesta de dezvoltare profesională şi interioară (al studentului) devin profesorii mentori?

Eu cred că devin şi depinde şi peste ce oameni dai. Eu cred că am fost extraordinar de norocoasă să am aceşti profesori, în primul rând că mi-am dorit foarte mult de la bun început să studiez cu Tiberiu Olah. Şi asta pentru mine a fost un moment extraordinar.

De ce voiai să studiezi musai cu el?

În primul rând că îmi plăcea foarte mult muzica lui şi, în al doilea rând, era aşa, ca un fel de arc peste timp pentru că atunci când am fost eu pentru prima dată la un concert la Ateneu, la 7 ani, ţin minte că s-a deschis concertul cu o lucrare de Olah. Sigur că era ceva din Suita Mihai Viteazul, dar e o muzică frumoasă, o muzică de film foarte frumoasă. Şi, cumva, de la el am preluat şi dragostea asta pentru muzică de film. A fost foarte impresionant pentru mine. Un compozitor în viaţă? Eu mă duc în această sală extraordinară şi ascult muzica unui compozitor în viaţă? Şi-apoi, când am avut ocazia să studiez cu el a fost absolut fantastic pentru că el avea un stil de a preda foarte personal. Trebuia să te obişnuieşti cu limbajul lui. La început îţi vorbea despre Do major şi tu vedeai patru diezi la cheie, dar de fapt era vorba despre cum Do majorul a ajuns acolo. Şi în câteva lecţii trebuia să te pui puţin la punct cu ceea ce voia să spună. Dar cred că ceea ce mi-a insuflat apoi şi Doina Rotaru - care a studiat şi dânsa doi ani cu Tiberiu Olah - este ideea acestui fir roşu conducător al piesei, această logică cât mai imbatabilă… şi-n momentul în care ajungi la această coerenţă dintre ceea ce ai în cap şi ceea ce iese pe partitură atunci ştii că lucrarea ta este bună. Şi în sensul acesta lucra Olah cu noi foarte mult. Iar orele erau fantastice pentru că ne strângeam toţi şi făceam analize. A fost şi un moment extraordinar… la un moment dat nu ştiai dacă ştie cum te cheamă sau cine eşti sau ce cauţi acolo şi deodată scotea o partitură - Concertul 2 de Bartok pentru vioară, de exemplu, partea a doua - s-a uitat la mine şi mi-a zis Asta este pentru dumneata ca să vezi cum se construieşte o temă. Era un fel de emulaţie plină de mister pentru că el era absolut absorbit în muzică. În momentul în care-i puneai partitura în faţă, pentru el nu mai exista absolut nimic altceva, nici cât e ceasul, nici dacă a mâncat… era exact acel prototip al geniului care e şi fericit să dea mai departe. Şi apoi, după ce dânsul a murit… Eu am fost un an, înainte să moară, plecată cu o bursă Erasmus, şi-apoi când am revenit am studiat cu doamna Doina Rotaru care, în afară de faptul că era absolut pe aceeaşi linie din punct de vedere al tehnicii componistice, a fost şi foarte apropiată; şi nu numai de mine, de toţi studenţii. În anul acela s-a născut şi fiica mea şi pentru mine era extrem de greu pentru că ea s-a născut în septembrie şi în octombrie începea şcoala; a fost un mare suport moral pentru mine şi m-a încurajat continuu - pot să fac lucrul acesta, e posibil, nu trebuie decât un pic de organizare… uşor de spus, greu de făcut, dar dânsa ştia foarte bine că e greu de făcut, dar cu toate acestea a insistat, a insistat şi cred că fără dânsa nu o scoteam la capăt. A avut mare încredere în mine că eu pot să fac lucrul acesta, să am un bebeluş acasă, să scriu o lucrare pentru orchestră, un concert pentru violoncel şi orchestră şi ambiţia mea a fost să mai scriu o lucrare, pentru că era un concurs şi mi-am dorit să particip, şi-am luat şi premiu… Deci, a fost un an intens, şi faptul că, de ce nu, o femeie care a trecut prin acest lucru, prin maternitate, şi a fost lângă mine, şi m-a încurajat, a fost extraordinar şi e ceva pentru care am să-i fiu recunoscătoare toată viaţa.

Cum te-a schimbat pe tine maternitatea? Cu siguranţă se îmbogăţeşte lumea interioară şi-atunci şi ceea ce "iese" pe partitură trebuie că arată altfel, nu?

Sigur că da. Pentru că, mai ales la o vârstă atât de fragedă, totul te ia prin surprindere.

Câţi ani aveai?

23 când am născut-o. Şi e o gamă de emoţii şi de trăiri care nu se compară, pentru mine, cu nimic altceva. În momentul în care le simţi, ai şi ce spune mai departe. Iar din punct de vedere al timpului, pot să spun că m-a făcut mai eficientă, m-a făcut un pic mai concentrată pentru că nu prea mai ai luxul acelei visări de ore întregi… Tot trebuie să ţi-l mai acorzi din când în când. Acum, poate că e puţin mai simplu într-un fel, copiii au mai crescut…

Pentru mame este mai greu decât pentru taţi

Ai o rutină? Adică ţi-ai impus să scrii zilnic o anume perioadă?

Cât am fost studentă, da. Dar în perioada asta n-aş putea să spun că am această rutină, deşi tânjesc la ea. Tânjesc la ea şi, din păcate, sunt multe perioade în care lucrez în salturi. Profit foarte mult de vacanţele copiilor şi mai pierd nopţile… şi mai există perioade în care reuşesc să mă organizez; când sunt foarte multe de făcut nu doar componistic, ci şi organizatoric, atunci chiar reuşesc să-mi fac un program pe ore şi cât de cât să mă ţin de el. Mi-ar plăcea să fiu mai ordonată, să am acea rutină de fier pe care o avea Stravinski, care lucra de la 8 la 12 în fiecare zi...

Pe care o au mulţi alţi artişti, unii chiar de la 4 dimineaţa…

Da, dar, fără să ne ascundem după deget, cred că pentru mame este mai greu decât pentru taţi.

Pentru că o mamă e acolo pentru orice. Şi un tată e acolo pentru orice, dar cumva o mamă se detaşează un pic mai greu.

Acum, tehnic vorbind, cum anume scrii? Ai o schemă pe care ţi-o faci înainte? Scrii cronologic, de la cap la coadă, sau pe bucăţele pe care le asamblezi? Cum decurge procesul?

De obicei îmi fac un plan al lucrării. În primul rând trebuie să-mi fie mie foarte clar ceea ce vreau să spun, ce sentiment sau ce idee sau ce stare vrea să exprime acea lucrare. Îmi fac un plan destul de clar… după aceea mi se întâmplă uneori să scriu… începuturile de obicei îmi vin foarte uşor. Am avut foarte puţine ocazii în care începutul mi-a venit greu. Lucrurile cel mai tare se încurcă pe la mijloc, de fapt, pentru că acolo e cumva cheia lucrării din punct de vedere tehnic şi trebuie să fie foarte bine realizat lucrul acela pentru că nu trebuie să pierzi energia cu care ai început. Mi se întâmplă după ce scriu începutul să scriu alt fragment… şi-atunci, ştiind unde vreau să ajung, e mai simplu pe parcurs (drumul).

Îţi pui nişte repere, practic.

Da, sunt nişte repere şi ştii unde vrei să ajungi şi ce se întâmplă. Bineînţeles că planul iniţial se modifică, nu rămâne fix, dar ideea de bază cam rămâne. Şi de aceea, cumva, uneori la mine perioada de gândire şi de concepere a planului durează mai mult decât (scrierea) lucrarea propriu-zisă.

Pentru că tu eşti şi fotograf, nu numai compozitor, care e relaţia, din perspectiva ta, a muzicii cu vizualul în general, nu numai cu fotografia? Au teme comune?

Da, sunt teme comune. E o poveste foarte drăguţă, pentru că eu m-am apucat de fotografie într-un moment în care eram puţin secătuită energetic şi nu aveam timp să compun absolut deloc. Şi a fost ca un fel de debuşeu. Apoi treaba a devenit din ce în ce mai serioasă şi mi-am dat seama că în imagine există nişte legi care o compun, foarte interesante, şi am urmat şi o şcoală în sensul acesta. Am citit foarte mult despre percepţia vizuală, am scris chiar şi în doctorat un capitol legat de timp în fotografie şi compoziţie şi pot să spun că procesele, deşi sunt diferite, au ceva comun. Pentru mine se completează aceste două arte, iar în momentul în care nu pot compune pot fotografia şi asta e foarte bine. Şi probabil că asta a dus cumva şi la pasiunea mea pentru combinarea artelor şi pentru aplecarea spre un nou tip de sincretism pe care sigur că mulţi poate-l stăpânesc mult mai bine din punct de vedere tehnic, cu imagini pe computer ş.a.m.d., dar cumva e un vibe comun al acestei epoci şi eu m-am apropiat de el tot treptat, pas cu pas, începând cu fotografia.

Ştiu că exploraţi relaţia dintre muzică şi vizual şi în festivalul vostru, care a început în 2012, şi pe care l-ai fondat cu Diana Rotaru…

Da. Şi cu Cătălin Creţu.

Cum a evoluat InnerSounds?

InnerSounds a fost mai întâi un fel de oază a noastră, pentru că ne doream exact asta: să exprimăm acest nou vibe al muzicii; muzica contemporană se poate adresa oricui şi în momentul în care aduci alţi artişti din alte zone ale artei în jurul muzicii contemporane e mai uşor şi pentru public să pătrundă în această zonă. Din cauza asta se bazează foarte mult pe multimedia, pe seara cu muzică de film şi pe expoziţie de fotografie şi, în general, pe tot ce înseamnă combinarea dintre arte. Şi publicul văd că primeşte bine.

Lumea se cam fereşte de muzica contemporană. Nu ştiu de ce, dar o văd ca pe ceva urât şi greu digerabil. De unde această reticenţă?

Da, există această reticenţă care vine din mai multe părţi. Poate şi din şcoală, şi din educaţie. Mă refer aici la educaţia muzicală. Şi pentru că nu este prezentată într-un mod în care publicul să poată să se simtă părtaş la ceea ce se întâmplă. Pentru că da, muzica este un templu, muzica este ceva sacru ş.a.m.d., dar, pe de altă parte, muzica este şi comunicare. Şi în momentul în care publicul se simte parte din această comunicare, nu se va mai teme de muzica contemporană.

Mi se pare că şi felul în care este ambalat, să spunem, evenimentul pe care voi îl organizaţi e foarte frumos şi atrăgător şi asta nu e puţin lucru.

Şi este aşa din cauză că, de fapt, noi ne iubim publicul. Noi dorim să împărtăşim ceea ce se întâmplă mai frumos în zona asta a artelor contemporane şi niciodată nu avem acea privire de sus sau vreo aroganţă, sper eu că nu se simte aşa. Adică, până acum reacţiile au fost de natură să ne încurajeze că ce ne dorim noi, comunicarea, chiar se întâmplă.

Se simte foarte fresh, din punctul meu de vedere.

Sunt şi foarte multe. Ceea ce e foarte bine.

Sabina, la ce lucrezi acum?

Până în primăvara asta trebuie să termin două lucrări; lucrez la un cvartet şi lucrez la o piesă care se va cânta în cadrul SIMN cu Ansamblul SonoMania fondat de Diana Rotaru. Eu sunt o compozitoare destul de serioasă, dar asta este o lucrare mult mai jucăuşă care porneşte de la un joc pe telefon care se numeşte Candycrash şi îmi face mare plăcere să scriu la ea.

Aşteptăm atunci să auzim şi noi. O să ne amuzăm, înseamnă?

Da. Eu cred că da.