Numele tău complet este Sorana Melania Negrea Stoica. Negrea vine din partea mamei, Stoica din partea tatălui; ambii sunt muzicieni şi tu ai crescut înconjurată de muzică. Descrie-ne puţin parcursul tău profesional. Când ai început?

Am început cu studiul pianului la 5 ani. Era oarecum normal, făcând parte dintr-o familie de muzicieni. După aceea, prin clasa a VII-a, a VIII-a, m-am gândit eu că aş vrea să cânt. Pur şi simplu îmi plăcea ce aud de pe la clasa de canto, îmi plăcea ce auzeam pe la concerte, pe internet, unde mai aveam acces să aud. Şi am zis: De ce nu? Hai să încerc! Şi părinţii mei m-au susţinut, iar din clasa a IX-a am făcut în paralel pian şi canto. Mă rog, la început nu am fost foarte încântată de faptul că ai mei au insistat să continuu şi cu pianul. Aş fi vrut să fac numai canto din clasa a IXa, dar a fost mult mai bine (că am continuat şi cu pianul), pentru că cei de la canto aveau nişte cursuri mult mai puţin dezvoltate şi făcând cursuri alături de cei care le făceau intensiv şi demult asta m-a ajutat foarte mult. După ce am terminat liceul, am dat la facultate, la Conservator, doar la canto.

Prima ta profesoară a ştiut de la bun început că ai o voce de mezzosoprană sau aţi tatonat şi prin alte registre?

Cred că la început, aşa, la o primă ascultare şi cu o voce evident nelucrată, neimpostată, a zis că s-ar putea să mă îndrept spre soprană; în nici un caz soprană de coloratură, o soprană mai dramatică poate, dar după aceea imediat s-a lămurit că sunt mezzosoprană şi nu a fost nici o problemă de genul acesta.

Când s-a lămurit asta?

Cred că de la a doua lecţie. Chiar n-a durat mult.

E un mit sau e adevărat că vocile grave, inclusiv cele feminine, se dezvoltă mai târziu?

Cred că aşa este. Poate şi pentru că rolurile care sunt scrise pentru vocile de genul acesta sunt mai greu abordabile pentru cineva care este la început de drum. Şi-atunci poate şi de asta există această vorbă; nu e chiar mit, are şi o parte de adevăr, zic eu.

Ce cântă la început o voce de mezzosoprană?

Îmi amintesc că am făcut nişte studii de Vaccai, nişte arii preclasice, nu Bach şi Händel, nişte arii mult mai uşoare şi cu mai puţine note. Nişte arii de Mozart - cum ar fi Cherubino… arii de genul acesta.

Ai cântat foarte mult şi cu orchestra. Îţi mai aminteşti şi ce ai cântat prima dată cu orchestra?

Cred că prima dată am cântat aria Mitranei din opera Mitrana de Rossi. Un fel de Mozart ca stil, este destul de clasic.

Ţi-a plăcut să fii pe scenă în calitate de cântăreaţă?

Da.

De la bun început?

Da. Şi mi-a plăcut mult mai mult decât în calitate de pianistă.

De ce?

Nu ştiu. Cred că unul dintre motive e faptul că ai contact vizual direct cu publicul, tot timpul.

Şi asta-ţi place? Pe mine, de exemplu, m-ar deconcerta.

Da, îmi place. Bine, nu mă uit tot timpul la ei şi probabil că dacă aş fi tot timpul atentă la reacţiile lor sau la neatenţia unora, sau la discuţiile, poate, dintre unii care stau în public, probabil că m-aş deconcerta, dar îmi place, îmi place să-i văd.

Simţi că ai o putere, astfel, asupra sălii?

Şi asta, parţial, dar cred că este şi faptul că le văd reacţiile în timp real. Şi, ca pianist, evident… nu poţi să cânţi la pian şi să te uiţi într-o parte, la public. Aşa le văd reacţiile în timp real, îi văd dacă le place, dacă nu le place, mă rog…

E ceva ce te motivează, deci.

Da.

Ce alte lucruri te mai motivează când eşti pe scenă în faţa unei orchestre, nu într-un spectacol de operă, unde presupun că nu prea vezi ce se întâmplă în sală?

Nu, în spectacolele de operă şi, câteodată, şi în concerte, sunt reflectoarele foarte puternice şi nu prea vezi decât, eventual, primele două-trei rânduri, dar oricum sunt undeva acolo, în întuneric, în ceaţă, şi nu prea înţelegi ce se întâmplă. Ce mă motivează? Cred că în general, la orice ieşire pe scenă, lucrul la care mă gândesc este să cânt, să performez - urăsc cuvântul acesta, dar, mă rog, înglobează mai multe. Să performez, deci, cât mai bine penru momentul la care sunt atunci şi pentru ziua în care sunt atunci. Există zile mai proaste, zile mai bune, dar încerc ca de fiecare dată când ies pe scenă să fie zile bune.

Apropo de zile bune şi de zile mai puţin bune - intervine aici ceva cu totul natural, care le afectează, însă, pe femei şi care în cazul vostru, al cântăreţelor, poate influenţa negativ interpretarea din momentul respectiv...afectează, chiar, muşchiul diafragmei...Cum treceţi peste asta, lună de lună?

E adevărat că se poate întâmpla, dar eu sunt norocoasă din punctul acesta de vedere. Niciodată nu am avut mari probleme în acea perioadă, dar, într-adevăr, te simţi un pic mai fără chef, fără energie şi asta contează foarte mult, să ai energie pe scenă. Şi la o repetiţie contează foarte mult. Adică, îţi cam vine să stai în pat şi să nu faci nimic, dar câteodată nu se poate.

Şi ce te aduce la repetiţii, în afară de simţul datoriei?

Simţul datoriei şi faptul că dacă sunt scrisă la avizier sau dacă este un concert sau ceva particular al meu, mi-am dat cuvântul că voi face respectivul lucru şi pe nimeni nu interesează dacă eu poate nu mă simt bine sau sunt într-o zi mai proastă, sau astăzi n-am chef şi aşa mai departe…

Ai pomenit avizierul şi te referi la cel al Operei Naţionale bucureştene, unde eşti solistă din anul 2010. Ai deja o experienţă foarte bogată acolo. Avem ocazia să te vedem foarte des pe scenă, în majoritatea producţiilor. Deci ai avut ocazia să colaborezi cu foarte mulţi dirijori, cu foarte mulţi regizori. Ce face, din punctul tău de vedere, din punctul de vedere al unui cântăreţ, un dirijor să fie bun într-un spectacol de operă?

Fără să spun că m-aş pricepe la dirijat, nu-mi permit să spun asta, cred că pentru un dirijor este greu să dirijeze operă pentru că în acelaşi timp trebuie să conduci şi orchestra şi soliştii şi corul… este o masă mare de oameni pe care trebuie să-i aduni şi toţi să fie în aceeaşi sâmbătă (râde). Îmi place când pot să mă bazez pe dirijorul respectiv, pentru că într-un spectacol sunt inerente şi anumite greşeli - poate partenerul uită replica, sau uiţi regia, faci o mişcare pe care nu trebuia s-o faci şi în momentul acela nu mai ştii ce urmează din punct de vedere muzical pentru că îţi dai seama că nu eşti în locul care trebuie şi nu faci ceea ce trebuie, sau n-ai dus un obiect de recuzită unde trebuia şi-ţi aminteşti după aia şi îl duci după aia, chestii de genul acesta care se pot întâmpla, sunt omeneşti - şi, de foarte multe ori, cei care salvează situaţia sunt dirijorii. De asta spun că dacă te poţi baza pe dirijorul respectiv este perfect. Şi cei care salvează situaţia mai sunt şi sufleurii.

Iarăşi, nişte persoane pe care nu le vedem, dar care joacă un rol foarte important.

Sunt foarte importante, da. Şi la repetiţii, mai ales la repetiţiile de regie, sufleurii sunt cei care ne dirijează, evident în conformitate cu ceea ce doreşte dirjorul spectacolului respectiv.

Revenind la relaţia cu dirijorii - există încredere câştigată instantaneu de ambele părţi?

În relaţiile cu dirijorii cu care ai tot cântat, evident, e ceva care se dezvoltă în timp şi care porneşte pe nişte baze; adică îţi dai seama de la început dacă poţi să ai încredere şi dacă dirijorul respectiv este bun şi, pe de altă parte, cred că şi el îşi dă seamă dacă poate să aibă încredere în solistul respectiv. Până la urmă, este vorba despre încredere reciprocă. Şi dirijorul respectiv cred că merge pe ideea că în momentul în care ai un solist pe scenă, ai încredere în el că îţi va face treaba exact cum aţi discutat la repetiţii, va cânta cum aţi discutat ş.a.m.d. şi poate nici nu-şi face probleme că unul uită replicile de fiecare dată sau că muzical greşeşte.

Lumea operei este fascinantă. Şi într-o producţie sunt implicate atât de multe persoane - pe multe dintre ele nu le vedem niciodată: maşinişti, tot felul de tehnicieni - poţi să ne care sunt etapele prin care treceţi atunci când asamblaţi ceva atât de amplu, un spectacol de operă? Tu, de exemplu. Cum primeşti rolurile?

Câteodată pur şi simplu se afişează la avizier distribuţia pentru premiera sau spectacolul X, iar alte dăţi, mai ales în ultimul timp, se merge pe audiţii, castinguri, ca să folosesc termenul pe care-l foloseşte toată lumea mai nou în România. Dar, în general, castingurile sunt pentru rolurile mari. De obicei, pentru rolurile medii şi pentru rolurile mici sunt persoane din teatru în care conducerea, dirijorii respectivi au încredere că vor face rolul bine, cu toate că nu l-a făcut până atunci. Următoarea etapă este să înveţi rolul respectiv şi pentru asta se dau repetiţii cu pianiştii. După aceea încep ansamblurile, adică repetiţiile muzicale cu dirijor, dacă avem un pic de noroc, şi repetiţii muzicale cu orchestră. După ce ai învăţat muzical încep şi regiile.

În ultima vreme au fost foarte mulţi regizori străini invitaţi aici, la Bucureşti, la operă. Cam cât timp aveţi în medie pentru pregătirea părţii de regie?

În general cam o lună şi jumătate; de la începutul regiilor până când se trece la scenă cu regiile şi în decorul care, între timp, se face. După aceea, la scenă, evident, se schimbă anumite lucruri pentru că sunt alte distanţe. Poate văzând din sală regizorul îşi dă seama că aici ar merge să facem o schimbare, aici ar da mai bine să facem în alt fel ş.a.m.d. După aceea sunt generalele şi spectacolul propriu-zis.

Seara de premieră e cu emoţii mari pentru tine?

Da. Emoţii am la fiecare spectacol, chit că poate am făcut spectacolul respectiv de nu ştiu câte ori, pentru că fiecare ieşire în scenă este foarte importantă şi-atunci, dacă spectacolul este mult mai proaspăt, sau debutez într-un spectacol la care n-am avut foarte multe repetiţii, este cu şi mai multe emoţii, pentru că nu este atât de multă siguranţă. Dar la spectacolele la care se fac premiere avem foarte multe repetiţii de obicei, şi-atunci intri într-un anumit ritm. Este cu totul altceva când ai publicul în faţă, ai mult mai multe emoţii, dar este puţin mai uşor.

Pentru că am ajuns la partea asta de regie, există în continuare tot felul de prejudecăţi, de preconcepţii, inclusiv ale cântăreţilor. Mulţi dintre ei nu acceptă - nici aici, nici în străinătate - să joace în producţii aşa-zis noi, moderne. Eu te-am auzit însă pe tine (de fapt pe toţi membrii echipei unice de la Falstaff) vorbind foarte frumos despre colaborarea cu Graham Vick. Eraţi fascinaţi cu toţii, asta ţin foarte bine minte. Dincolo de reacţiile publicului, despre care nu discutăm acum, ce ţi-a plăcut ţie în mod deosebit în lucrul cu el?

Producţia de Falstaff a fost o producţie care n-a mers pe drumul normal pe care l-am descris mai devreme, în sensul că echipa aceasta unică a fost anunţată foarte târziu ca facând parte din proiect. Am fost anunţaţi la mijloc de decembrie, au intervenit şi sărbătorile, şi, după aceea, la început de ianuarie, 4 ianuarie, a venit Graham Vick să înceapă regiile, motiv pentru care noi nu ştiam foarte bine muzical, ceea ce nu e prea frumos, dar Graham Vick a înţeles foarte bine ce s-a întâmplat, a înţeles situaţia. Pe de altă parte, am înţeles că la toate producţiile lui insistă să lucreze cu o singură distribuţie pentru că - acesta cred că este motivul lui - face nişte relaţii între personaje, face nişte relaţii mai presus decât între personaje, ci face relaţii între oamenii cu care lucrează, bazându-se pe personajele operei respective. Ca să revin, a venit Graham Vick şi nu am putut să începem regiile propriu-zise, aşa că el pur şi simplu a stat lângă noi, la pian, şi a învăţat împrenă cu noi, a lucrat cu noi… am învăţat deodată şi partea muzicală şi intenţiile regizorale, ce vrea el să facă. Şi după aceea am început regiile propriu-zise.

Cred că aţi învăţat foarte multe. Ştiu că una dintre colegele tale, n-o să-i spun numele, spunea că s-a schimbat după lucrul cu Graham Vick; s-a schimbat nu numai ca muzician, ci cu totul. Ai simţit vreodată vreo transformare interioară atât de amplă după vreun spectacol sau după vreo colaborare cu cineva anume (fie el regizor, dirijor, un partener de scenă, un cântăreţ, o cântăreaţă)?

O dezvoltare amplă de genul acesta nu, dar la fiecare rol pe care l-am făcut am găsit anumite lucruri pe care le-am învăţat; am mai pus ceva nou, am mai clădit, am mai pus o cărămidă la ceea ce ştiam până atunci. Falstaff, într-adevăr, a fost o producţie foare ciudată ca repetiţii. Niciodată nu mi s-a întâmplat să lucrez aşa la o premieră. Graham Vick, după părerea mea, se pricepe foarte bine la voci şi, mai mult decât atât, se pricepe foarte bine la oameni, pentru că a făcut rolurile respective, a făcut personajele respective în funcţie de cum suntem noi, adaptaţi noi la personajele respective; foarte mult s-a bazat pe cum suntem noi ca personalităţi, caractere şi cred că şi de asta îi place să lucreze cu o singură distribuţie.

Ce rol ai jucat în producţia asta?

Eu am jucat Meg Page.

Şi cum era Meg Page aici?

Meg Page, ca şi celelalte doamne şi domnişoare din producţie, pentru că era o producţie modernă, erau nişte semi-piţipoance; erau nişte doamne cu mulţi bani cărora le place să facă cumpărături, le place să se distreze şi care îi fac această farsă lui Falstaff, evident şi dintr-o aşa-zisă răzbunare, dar şi din dorinţa de a se distra.

Am o listă foarte lungă cu rolurile pe care le-ai cântat până acum: Spiridon din O noapte furtunoasă, Amor, Maddalena din Rigoletto, Fenena din Nabucco, Ulrica - relativ de curând, nu?

Da, Ulrica am cântat-o în ultima premieră a Operei Naţionale din Bucureşti, premieră care a fost anul acesta în aprilie şi am avut onoarea, privilegiul de a fi considerată pentru acest rol, ceea ce m-a bucurat foarte mult. Este un rol greu. Iniţial, trebuie să recunosc, nu mă simţeam 100% pregătită, nu am spus da, vreau să fac Ulrica, eu pot şi mâine, dacă vreţi, intru pe scenă. Ceea ce m-a ajutat foarte mult şi din punct de vedere tehnic, dar şi din punct de vedere al încrederii în mine, a fost un masterclass la care a venit domnul Budoiu de la Cluj şi care a lucrat cu noi foarte multe fragmente din Bal mascat, a lucrat cam toată opera de fapt, şi asta m-a ajutat foarte mult pentru că am tot trecut rolul, mi-a dat şi nişte indicaţii care m-au ajutat foarte mult şi, mai presus decât tot, mi-a dat foarte multă încredere în mine şi mi-am dat seama că pot să fac acest rol.

Sunt roluri la care visezi, pe care n-ai apucat încă, dintr-un motiv sau altul, să le interpretezi?

Da. Până în momentul de faţă eu am făcut roluri mici şi medii cel mai mult la operă şi am avut şi norocul, privilegiul, de a face Carmen. Şi la Carmen mi s-a întâmplat o chestie foarte interesantă. Evident că-mi dădeam seama cât de mult e de cântat şi că e greu şi că este mai mult decât avusesem până atunci de cântat în orice rol, dar cel mai bine mi-am dat seama după spectacol, când stăteam şi mă gândeam "chiar e mult şi chiar ai putut!" Nu ştiu cât de profesionist sună ce am spus acum, dar acesta este adevărul.

Nu. Sună ca o mărturisire de după, de după o probă.

Da, exact. După o încercare. Apropo de roluri pe care aş vrea să le fac: aş vrea să cânt Azucena din Trubadurul şi sper să nu treacă foarte mult timp până când o să am ocazia - poate aici, la Bucureşti, poate în altă parte, nu ştiu. Mi-aş dori să se monteze Trubadurul aici, pentru că e o operă care în primul rând place foarte mult publicului; e o muzică superbă şi nu văd de ce nu s-ar cânta şi aici. Ar mai fi Dalila din Samson şi Dalila…

Pe care văd că aici, în CV-ul tău, ai trecut-o în studiu.

Da, este un studiu privat. Aşa cum şi Azucena este în studiu, pentru că m-am gândit că dacă am un pic de timp liber de ce să nu învăţ ceva nou şi să mi-l pun în voce şi după aceea să-l las să stea şi să crească pentru când, poate, voi avea ocazia să-l cânt.

Ai zis timp liber - două cuvinte care nu prea apar în vocabularul vostru. Bun, o să spună lumea… dar li se termină stagiunea, totuşi. Dar voi, cântăreţii, sunteţi ocupaţi chiar şi în perioada verii: participaţi la diverse competiţii, masterclass-uri şi pregătiţi, bineînţeles, stagiunea viitoare, rolurile pe care le veţi cânta, reluaţi, eventual, roluri pe care nu le-aţi mai trecut demult. Există, deci, timp liber pentru cântăreţii de operă?

Mai există. Dacă te străduieşti puţin, există. Apuci să pleci într-o vacanţă. Nu în timpul stagiunii, eventual de sărbătorile de iarnă, atunci da, dar dacă ştii că ai ceva de făcut parcă nici nu te lasă sufletul şi conştiinţa să stai aşa şi să laşi zilele să treacă. Evident, o vacanţă este binemeritată şi binevenită. Să mergi la mare vara e posibil.

E posibil să fii şi iarna la mare, cum ai fost tu de curând la Constanţa, pentru a urmări un spectacol în care cânta colegul tău Alfredo Pascu. Ştiu că şi aici, la Bucureşti, eşti des prezentă în sala operei pentru alte spectacole decât cele în care cânţi tu.

Da, în general sunt. Există şi multă curiozitate - vreau să văd un spectacol, să văd un coleg care debutează ş.a.m.d. şi îmi place să mă mai duc să văd. Şi în ultimul timp am avut ocazia să ascult la Bucureşti nişte nume mari care au fost invitate să cânte în galele care au fost la Operă.

Cine te-a impresionat în mod deosebit?

Mi-a plăcut foarte mult, pentru că fiecare se gândeşte la vocea lui, evident, mezzo-soprana Ildikó Komlósi, care a venit în gala de la începutul stagiunii trecute.

Ce admiri cel mai mult atunci când asculţi o voce (renumită sau nu)?

În primul rând timbrul, calitatea vocală, tehnica şi prestanţa pe scenă. Şi felul în care te captează ca spectator. Asta contează foare mult. Îţi captează atenţia şi interesul şi vrei să mai asculţi. Adică, în momentul în care stai în sală şi te plictiseşti sau te gândeşti "aoleu, mai e mult din piesa asta, sau din aria asta sau din opera asta?" - atunci cred că e o problemă.

Ce asculţi acasă ca să te relaxezi?

Aproximativ orice fel de muzică în afară de operă. Evident, când am ceva de studiat ascult, dar de relaxare cam orice altceva.

Când ai de studiat ceva nou te îndrepţi mai întâi înspre partitură sau înspre înregistrări?

Înspre partitură.

Ca să nu-ţi creezi preconcepţii în privinţa rolului respectiv?

Da. Şi îmi permit să spun, deşi asta va suna destul de urât, poate, pentru unele urechi - că am ajuns la o anumită maturitate încât să-mi dau seama ce vreau eu să evidenţiez din rolul respectiv, ce vreau eu să fac pe muzica respectivă. După aceea accept sfaturi… poate vine dirijorul spectacolului respectiv şi zice "uite, nu, aici vreau să faci altfel". Normal că te supui, că aşa este firesc şi da, de ce nu, şi ascult, dar nu vreau neapărat să ascult, nu pentru că poate variantele interpretative ale altora sunt mult mai bune, dar îmi place să am eu ideea mea despre respectivul rol.

Ai mai făcut un rol foarte important relativ de curând - Sfinxul din Oedipe.

Daa!

Iată cu câtă plăcere îţi aminteşti de el. Îmi pare rău că nu se poate capta şi imaginea de aici!

Este un rol care-mi place foarte mult.

În ciuda faptului că este foarte dificil!

Da. Trebuie să recunosc - primele dăţi când am ascultat Oedipe nu am fost deosebit de încântată, dar asta şi pentru că nu înţelegeam. Povestea şi muzica acestei opere cred că nu sunt foarte accesibile şi trebuie să înţelegi anumite lucruri ca să poţi să cânţi şi ca să poţi să o asculţi. Dar, după ce am început să învăţ Sfinxul, a început să-mi placă.

Dacă ar veni acum cineva la tine, un tânăr, o tânără (sau mai puţin tânără) şi ar spune "vreau să încep să cânt operă, să studiez canto" - ce sfaturi i-ai da persoanei respective?

I-aş spune că este o meserie grea şi i-aş spune că trebuie să ai înclinaţie spre aşa ceva şi… să nu zic vocaţie, că poate e exagerat, deşi parţial cred că este corect. Este o meserie în care timpul liber este aproape inexistent şi trebuie să ai pasiune pentru ceea ce faci, pentru că în momentul în care ieşi pe scenă publicul sesizează, simte că ceva îţi lipseşte dacă nu-ţi place ceea ce faci. În orice meserie ţi-ai alege aşa e bine, să-ţi placă ceea ce faci…

...ca să nu simţi că nu ai concedii şi timp liber

Exact. Şi ca să nu simţi că este un chin să te duci la serviciu în fiecare dimineaţă. Este o meserie la care cu atât mai mult trebuie să-ţi placă ceea ce faci pentru a putea face artă şi a transmite ceva publicului respectiv… şi numai publicului; să poţi să-ţi transmiţi ceva ţie şi să poţi să-ţi faci ţie o bucurie cântând.

Poate lumea nu ştie că Marţian Negrea a fost străbunicul tău. În contextul aceasta - simţi o responsabilitate anume?

Da. Evident. Dacă am pornit-o pe acest drum trebuie să nu fac acest nume de râs. Dar cred că asta s-ar fi întâmplat şi dacă m-ar fi chemat oricum altcumva şi dacă aş fi provenit din orice altă familie, dar cu atât mai mult, provenind din familia din care provin, este mai dificil. Dar ce vreau neapărat să spun este că mie nu-mi place să intru pe o uşă şi să mă prezint unor oameni ca fiind strănepoata lui Marţian Negrea. Îmi place să mă prezint ca fiind Sorana Melania Negrea Stoica şi, după aceea, da… eventual, dacă vin în conversaţie aceste informaţii, evident că n-o să neg sau să-mi fie ruşine. Nu este vorba despre ruşine, este vorba despre faptul că vreau să-mi construiesc cariera şi viitorul pe ceea ce pot eu şi pe munca mea, nu pe faptul că provin dintr-o anumită familie.

Ce pregăteşti acum, pentru stagiunea curentă?

Ştiu că pe data de 21 decembrie am spectacol cu opera Rigoletto, în care voi cânta Maddalena, un rol care-mi place foarte mult şi pe care mi-am dorit foarte mult să îl reiau pentru că l-am cântat în producţia veche de la operă şi în producţia nouă au cântat alte colege de-ale mele, dar mi-am dorit foarte mult să intru şi-n această producţie şi acum mi s-a dat şansa.

Transcrierea interviului: Gina Macsenţian