Cum de-ai ajuns tu muzician, Mihai? Pare uşor improbabil, având în vedere că părinţii tăi nu sunt muzicieni

Da. Ca să lămurim situaţia: mama este fizician şi tata e inginer în construcţii, dar meritul lor, printre alte merite, desigur, este că m-au dus de mic - asta a fost în special iniţiativa mamei, ea a fost motorul din spate, dar nici tata n-a protestat prea mult - în cât mai multe locuri. Ideea era să încerc cât mai multe lucruri astfel încât, până la urmă, să pot să descopăr ce mi-ar plăcea sau la ce-aş fi mai bun.

Ţi-au lăsat libertatea de a alege.

Da, ceea ce n-a fost neapărat un lucru bun pentru că, în general, mă hotărăsc greu ce vreau şi eram genul de copil care pus să facă ceva o făcea destul de serios şi, mă rog, binişor. Nu neapărat excelent, dar făceam bine.

Bine, eşti modest acum. Noi, foşti colegi ai tăi, ştim mai multe.

Ştiţi ceva ce nu ştiu eu? Am făcut tot felul de sporturi, dansuri, limbi străine şi pian de la 6 ani.

Şi de ce ai rămas la pian?

Spre deosebire de mulţi dintre colegii mei, pentru mine n-a fost o chemare clară. Ai mei amândoi sunt melomani. Tata are chiar şi talent; are voce, îi place să cânte… sigur, la modul amatoricesc, n-are studii de specialitate şi nici vreo formă de antrenament în domeniu. Dar amândoi sunt melomani. Chiar au abonament la concertele Orchestrelor Radio de ani buni, dinainte să încep eu să cânt aici. Asta a fost o sursă mare de discuţie în familie, în clasa a VIII-a în primul rând, pentru că eu am făcut o şcoală generală normală. Am făcut la o şcoală de muzică - la nr.4, una din şcolile de muzică din Bucureşti - instrumentul şi teoria. În paralel am făcut meditaţii peste meditaţii. Numai că stilul acesta al mamei şi cumva şi-al meu, pentru că până la urmă nu eram eu factorul decizional, de a merge în mai multe locuri - nu coincidea cu viziunea multor profesoare care vor să aibă cumva un control cât mai mare asupra timpului şi pregătirii copiilor cu care lucrează. Şi-atunci, în cei 12-13 ani de pian până la facultate am avut vreo 14-15 profesoare de pian. Ele cedau, nu eu, aşa că n-am schimbat domeniul, până la urmă. Dar revin - în clasa a VIII-a asta a fost o discuţie destul de serioasă, între ai mei, desigur, pentru că eu, în stilul caracteristic, nu ştiam ce vreau… dacă să merg la un liceu de muzică, ceea ce era opţiunea tatei, sau să merg la un liceu de profil real, pentru că tot timpul am făcut şi pregătire la matematică, la fizică; inclusiv în liceu am făcut. Aveam un prieten şi ne pregăteam împreună şi el apoi a dat la arhitectură. Eram cumva competitiv la matematică şi eram la acelaşi nivel la pregătire.

E greu şi aşa, când poţi să faci orice sau aproape orice.

E greu când nu ştii ce vrei, dar asta nu ştiu dacă a fost o cauză a nehotărârii mele sau invers, faptul că am făcut mai multe mi-a produs nehotărârea. Oricum sunt nehotărât din fire şi faptul ca n-a fost ceva la care să fiu chiar jalnic n-a dus la excluderea domeniului din oficiu. Până la urmă a câştigat tata, am intrat la liceul de muzică.

La liceul Enescu tu ai venit având deja o foarte solidă pregătire de cultură generală

Da, chiar vreau să spun că am mers cumva din inerţie şi am fost şef de promoţie. Sigur, nu vreau să diminuez importanţa generală a ideii de şef de promoţie, dar eu cumva am rămas din inerţie. Bănuiesc că se cam ştie cum se face cultura generală în liceele de muzică…

Şi înainte de admiterea la Conservator, la clasa de compoziţie, ai avut tot aşa o mare dilemă înainte să te hotărăşti? De ce n-ai mers cu pianul mai departe? Pentru că eşti şi un pianist foarte bun.

În liceu să spunem că deja, cumva, a fost ca apa care curge prin acelaşi loc în fiecare an. Adică, până la urmă, se sapă un şanţ. Pe măsură ce avansam în domeniul acesta rămâneam fixat în el. Şi-atunci pentru facultate nu s-a mai pus problema chiar aşa. Sigur, mai erau nişte gânduri şi de alt domeniu, dar principala dezbatere a fost dacă să mă duc la instrumental sau la compoziţie.

Dar de când scriai?

De când m-am hotărât că vreau să dau la compoziţie. Eu mă jucam pe pian, aşa, dar nu simţeam că am neapărat ceva ce trebuie neapărat să împărtăşesc cu lumea prin această formă de exprimare. Sunt conştient că nu e o pornire prea bună. Am avut şi o perioadă în care mă întrebam ce caut aici, la compoziţie. Nu simţeam chemarea asta să mă exprim neapărat prin scris. Dar lucrurile au început să se schimbe puţin după ce am luat primul premiu la un concurs de compoziţie. Până atunci n-ai repere, de fapt. Nu ştii ce se-ntâmplă şi, cumva, capeţi o confirmare că eşti pe calea cea dreaptă. Până la urmă am ales compoziţia pentru că am zic că dacă tot fac muzică, care este un domeniu… hai să zicem un fel de Cenuşăreasă în domeniul artelor. Mă refer la muzica clasică. Parcă şi teatrul sau literatura sunt mai în faţă din punct de vedere mediatic decât muzica clasică. Şi-atunci, argumentul a fost - dacă tot fac muzică, măcar să mă duc undeva unde chiar învăţ muzica mai bine.

Invitată a rubricii Trei răspunsuri despre tine a fost de curând şi Adela Liculescu. Ea e pianistă, studiază la Viena şi a intrat acum şi la compoziţie acolo; sigur că am întrebat-o de ce şi a zis că nu simte nici o chemare, dar că nu simte că la secţia de pian de acolo a făcut suficient de serios partea teoretică. Probabil ai pornit pe drumul acesta având aceeaşi dorinţă?

Da, pentru că ajungi să vezi cu totul altfel partiturile. Adică reuşeşti mult mai uşor să intuieşti raţionamentul compozitorului şi-atunci ţi-e mult mai uşor să descifrezi forma de exprimare, partitura în sine, care e, de fapt, comunicarea ideii de la compozitor către interpret sau prin intermediul interpretului către public. Dar ideea tot trebuie intuită, nu reproduci numai partitura, ci o traduci.

La Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti l-ai avut profesor pe compozitorul Dan Dediu şi sunt convinsă că el a fost, cel puţin la început, un model; probabil că este în continuare, dar mă gândesc că modelele trebuie depăşite, fiecare trebuie să-şi găsească sau să-şi construiască propria voce.

Dan Dediu e greu să nu fie model. Din atâtea puncte de vedere e undeva în faţă, acolo, şi atât de departe încât n-ai cum să tinzi, să tânjeşti spre asta; asta cu tinsul e altceva. Din fericire, cred, pentru un profesor şi model, Dan Dediu e foarte greu de imitat. Adică are atâtea idei şi atâta cameleonism stilistic, dar asta fără să se piardă, recunoşti instant că e Dediu, încât pe de-o parte nu poţi să-l prinzi stilistic tu, ca epigon, iar pe de altă parte nici nu poţi să-l imiţi pentru că e ceva profund, propriu lui. N-ai cum să imiţi efervescenţa asta de idei. Găsesc alţi compozitori mult mai uşor de imitat. Imitat nu neapărat în sensul de pastişă, dar ca strategie.

De muzica şi/sau personalitatea căror altor compozitori te simţi aproape?

Aproape?

Pe cine admiri din trecut sau de-acum?

Asta e puţin altă întrebare. Sunt unii spre care tind şi unii cu care semăn şi nu coincid neapărat. Dar prefer să mă gândesc la cei spre care tind, de exemplu. Pe lângă marii clasici - Bach, Mozart ş.a.m.d. - de care nu mi-e ruşine în nici un fel şi nici nu cred că trebuie (e un fel de tabu pentru compozitorul contemporan să spună că îi place, pentru că ei sunt văzuți ca fiind învechiţi, deja e trecut, asta e un fel de gândire de avangardă; această avangardă fiind deja depăşită). Dar muzica mea preferată e cea de secol XX.

Şi ca zonă geografică?

Ca zonă geografică, să zicem cu tendinţe sovietice. Pe scurt, Stravinski. Dar nu toate perioadele… şi aici e o diferenţă. Dacă vorbim din punct de vedere estetic sau din punct de vedere tehnic, componistic. Componistic nu prea ai ce să-i spui.

Şi ce anume îţi place?

Pulcinella, Petruşka, Sacre nu mai zic. Şostakovici, iară, mi se pare genial. Prokofiev. Adică toată generaţia asta de compozitori ruşi. Sigur că îmi place Ravel, mai ales ca lecţie de orchestraţie şi de coloristică. Satie, Mussorgski, Haciaturian… cam tot ce e de atunci. Şi mai încoace, Lutoslawski. Chiar pregătesc acum Variaţiunile pe o temă de Paganini cu o colegă şi mi se par geniale. Totul e făcut cu atât de mult umor şi spirit şi - apropo de efervescenţă de idei - fiecare bobiţă e gândită, dar nu numai gândită, e şi simţită.

Ai pomenit umorul şi tu ai foarte mult umor în viaţa de zi cu zi. Şi umorul tău e în general bazat pe un joc de cuvinte.

Da, din păcate pentru cei care iau parte la glumele mele. (râde)

Ei, nu neapărat. Uneori ne amuzăm.

Da, uneori.

De cele mai multe ori ne amuzăm. Se regăseşte asta în partiturile tale?

Cumva.

Adică e un umor voluntar acolo?

Sigur că nu e o alegere estetică conştientă să fac glume de genul acesta. Pur şi simplu îmi trec prin cap.

...dar ar putea fi...

...bănuiesc că vine tot dintr-un fel de reflex de prelucrare. Muzica mea în general nu e expozitivă, e dezvoltătoare. Adică uneori chiar era un motiv de mândrie faptul că am scris o piesă de 10-12 minute plecând de la un acord şi un motiv de cinci sunete. Un fel de recombinatorică, dar cu intenţia de a nu suna artificial.

Uite, eu aici te (re)găsesc. Combinatorica asta este acelaşi lucru pe care eu îl recunosc în felul tău de a discuta

Cumva, asta e. Adică asocieri sau disocieri.

E o parte a personalităţii tale, cu alte cuvinte.

Cu logici brusc paralele. Adică vorbim despre ceva şi, brusc, reinterpretez parte dintr-un cuvânt, iar adăugând alt prefix sau alt sufix… brusc e alt context. Se schimbă brusc peisajul.

Şi-atunci asta faci şi-n muzică de multe ori. Storci tot ce se poate din material puţin, nu?

Asta teoretic ar trebui să fie o latură a meşteşugului şi nu a ideii. Să spunem că avem partea de artă, ideea inexplicabilă, şi meşteşugul care înseamnă practic ştiinţa compoziţiei.

Da, dar ca şi-n poezie, cel puţin la poeţii foarte mari, forma este ideea şi ideea este forma. Cele două sunt întotdeauna foarte strâns legate.

Dar, dar întotdeauna forma trebuie să servească ideii, nu invers. Adică nu ideea să rezulte din formă. Pentru că asta e… aici împărtăşesc din propriile gânduri, nu neapărat dintr-un adevăr absolut pe care probabil n-o să-l descopăr niciodată - oricum, acum sunt departe de soluţie… cred că acolo e arta de fapt, exact în bucăţica aia inexplicabilă. Adică meşteşugul te duce până la un punct, dar una e să fii meşteşugar, alta e să fii artist.

Compui cronologic? Sau ai mai multe bucăţele pe care le asamblezi la sfârşit?

Te referi la o piesă?

Da. Liniar, de la cap la coadă? Sau altfel?

În principiu da. O iau băbeşte, de la început spre coadă. Dar sigur că în momentul în care dau peste o structură pe care ştiu că o s-o aduc la final, cumva şuntez aspectul acesta strict consecutiv temporal. Dar de scris, lucrările le scriu de la cap la coadă.

Există vreun moment în care simţi că prinde aripi piesa şi că se scrie singură? Mulţi compozitori vorbesc despre asta.

Cred că este un fenomen destul de interesant şi de care nu cred că poţi să scapi. Sau, dacă nu-l simţi, s-ar putea să nu fie coerentă piesa. În afară de cazul în care vrei să fii explicit aşa. Sigur că iei decizii pe măsură ce scrii o piesă: dacă să scrii mai sus, mai jos, la instrumentul acela sau celălalt, mai lung, mai scurt, mai tare, mai încet ş.a.m.d. Cu fiecare decizie, practic, îţi restrângi posibilităţile valide de continuare a piesei. A piesei în ideea de discurs coerent şi unitar, pentru că aşa… orice poate să meargă după orice, teoretic, dar nu înseamnă că neapărat funcţionează. Şi-atunci, cred că la un moment dat, rămânând în universul acela al piesei, pentru că îţi impui singur nişte limite prin alegerile de limbaj, de armonie, de melodică, de ritmică, de instrumentaţie, tot gândind în parametrii ăia, deci, la un moment dat, ideile încep să vină numai din bagajul acela de posibilităţi care sunt o consecinţă a ideilor respective. Adică dacă scrii o muzică tonală, odată ce ai intrat destul în ea bănuiesc că n-o să-ţi vină o idee care să sune serial la un moment dat. Adică ideile continuă să-ţi vină din mediul acela tonal. Să-ţi dau un exemplu. E o piesă de cor. Totul a început foarte calculat în intervale şi aşa mai departe, construit pe terţe, acorduri de terţe şi-am tot mers aşa şi la un moment dat, fix la final, era pe un text religios, trebuia să fie un Amen destul de paşnic, nu fioros, şi brusc mi-a sunat mie să pun un acord care era construit din cvinte. Dar mi s-a părut că sună de-acolo. După aia mi-am pus întrebarea de ce sună aşa bine, iar când l-am luat şi l-am puricat era tot un acord din categoria celor pe care le tot folosisem în piesă, numai că era pur şi simplu dispus altfel. Dar nu mi-am pus problema să fie acord din categoria aia, ci pur şi simplu acela mi-a sunat bine. Şi-atunci am avut şi revelaţia - sigur, a fost o revelaţie personală - că lucrurile pot să sune bine întâmplător, sau întâmplător din punctul nosru de vedere dar asta nu înseamnă că nu sunt motive pentru care sună bine. Cam în aceeaşi idee… acordul acela final, practic mi-a venit ca idee pentru că făcea parte din bagajul acela de elemente cu care am tot lucrat pe parcursul piesei.

Totul e foarte logic în ce spui şi e coerent, dar unde e elementul de inefabil?

Păi aia e ideea din spate. Sigur că, în cazul acesta, fiind vorba de muzică cu text, încerci să intri în atmosfera respectivă. Dar tu te referi la ce? La instinct sau la ce?

Nu ştiu. La ceva poate chiar de mai de sus de-atât, care poate că nu ţine de uman, ci de Divinitate… Nu știu, însă, latura asta spirituală a ta, cât de pronunțată este?

E mai pronunţată decât pare, dar nu ştiu cât am eu şansa s-o exprim. Sau nu ştiu, de fapt, în general, cât avem şansa s-o exprimăm în societatea asta caustică în care trăim. Repet: nu prea am timp să-mi aduc aminte de asta. Dacă încep o discuţie pe tema asta, da, am destule idei, nu neapărat convingeri, pentru că nu le exprim destul încât să-mi dau seama dacă-s convins de ele.

Pentru c-am ajuns în zona asta - tu eşti şi organist de mulţi ani la…

Nu de foarte mulţi ani, de vreo 5-6 ani.

Mie mi se par mulţi. În fine. De 5-6 ani eşti organist…

La Sf. Iosif.

Scrii şi muzică religioasă?

Am scris. Da.

Trebuie să specificăm - este vorba despre o biserică catolică şi atunci şi muzica vine din altă tradiţie decât cea ortodoxă

Vine din altă tradiţie, nu poate să fie orice fel de muzică. De altfel şi una din condiţiile organizatorice pentru un concert acolo este să fie o muzică potrivită spaţiului sacru în care se desfăşoară evenimentul. Bănuiesc că, de exemplu, n-o să se cânte niciodată Sacre du Printemps în Catedrala Sf. Iosif. La genul acesta de compatibilitate mă refer. Sigur că e destul de plastică percepţia…

Şi muzica religioasă pe care ai scris-o este pentru cor, este instrumentală?

E religioasă, dar e religioasă mai mult în atitudine. Adică nu e genul de muzică religioasă funcţională. Nu este o misă, de exemplu. Piesa asta de cor de care spuneam este scrisă pe o rugăciune găsită scrijelită pe o bucăţică de hârtie în buzunarul unui copil mort într-un lagăr de concentrare în timpul celui de-al doilea război mondial. Şi partea care m-a mişcat este că de fapt în rugăciune el se roagă şi pentru izbăvirea torţionarilor. Am făcut eu o traducere aproximativă proprie ca să se potrivească cu ideea mea muzicală - nu ştiu dacă exista în prealabil o traducere în română. Ideea este că el se roagă spunând că până la urmă nici ei nu ştiu ce fac şi că, cu toate torturile şi chinurile la care-i supun, de fapt această presiune cumva provoacă în victime sentimentele astea de iertare, iubire. Este un prilej de mântuire a victimei. Şi asta în cuvintele unui băieţel e destul de emoţionant şi profund religios. Poate mai religios decât o muzică eminamente funcţională pe un text dat. Pentru că textul de misă e text fix.

Unde ai găsit textul acesta?

Pe sfântul internet, ca să zic aşa. (râde) Căutam ceva în genul ăsta, aveam o idee despre ce anume caut.

Cum se cheamă piesa?

Rugăciune. Ideea muzicală mi-a venit de la un Miserere a lui Gorecki pentru cor bărbătesc. Şi-atunci mergeam cumva spre o idee de piesă religioasă. Piesa a fost scrisă pentru un concurs la care am luat premiul I - ediţia a VII-a a Concursului Naţional de Creaţie Corală.

Felicitări!

Mulţumesc. Şi apropo de întrebarea de mai devreme - unde-i inefabilul? Din experienţa mea "vastă", piesele mele cele mai apreciate şi care-s atipice faţă de restul muzicii mele s-au cam scris singure, cumva. Adică odată luată decizia iniţială că o să fie cam aşa, s-au scris repede şi simplu, cursiv. Nu m-am chinuit deloc la ele. Poate că asta e un fel de inspiraţie de undeva, mai de sus… ai prins canalul corect. Nu prinzi un canal bruiat în care trebuie să deduci jumătate din mesaj, prinzi direct mesajul clar.

Te-am rugat să-mi trimiţi şi mie nişte piese de-ale tale şi ai ales două.

Am ales ce-am găsit.

A, deci nu sunt dintre cele care s-au scris uşor şi frumos?

Hyperlink da, s-a scris destul de uşor.

Hyperlink 1. Pentru că există o serie Hyperlink.

Da, sunt patru piese până acum.

Şi care este legătura dintre ele?

Hyperlink, pentru necunoscători, este o funcţie pe computer, chiar şi în Word, în care se creează o comandă astfel încât în momentul în care dai click pe un cuvânt sau pe ceva se deschide o pagină cu un întreg conţinut care e în relaţie cu acel cuvânt iniţial care face trimiterea. Şi cam asta a fost ideea şi cu piesa. Apropo de ce spuneam, că refolosesc material, dai click pe început şi se deschide piesa. Cam asta era ideea. Şi după aia, seria de piese a reinterpretat cumva ideea asta în sensul în care toate sunt duouri şi fiecare face referinţă la fiecare; sunt aceleaşi tipuri de structuri, poate rearanjate.

Le-ai gândit ca ciclu de piese?

Nu. Sunt destul de eterogen alese ansamblurile şi au fost scrise cu ocazii diferite. Dar ideea este unitară.

Şi mi-ai mai trimis Rorschach. Acesta e un test pentru public? Unul în care în loc de cerneală ai folosit sunete şi ritmuri?

Da, de-acolo a început. Până la urmă cam aşa e toată muzica. De la un punct încolo, fiecare îşi imaginează ce vrea sau ce poate în funcţie de experienţele anterioare, de preferinţe, de context... Până la urmă e tot ca o pată de cerneală pe care o reinterpretezi în funcţie de propriii pitici.

Dacă aş zice aşa: Mihai Murariu - pianist, clavecinist, organist, compozitor, profesor (eşti asistent universitar la Conservator) și te-aș ruga să corectezi ordinea, care ar fi ea?

Ordinea corectă?

Din punctul tău de vedere.

A priorităţilor sau a cantităţii de timp investite?

Bun, hai s-o luăm aşa, atunci. A cantităţii de timp investite? Probabil au prioritate momentele de natură instrumentală?

Da, care se luptă strâns cu cele pedagogice. Am multe ore în ultima vreme la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti. Dar sigur că nu vreau şi nici nu mi-ar plăcea să renunţ la ponderea asta foarte importantă a aspectului interpretativ. Oficial meseria mea acum e de profesor. În Universitate la noi profesori sunt chiar majoritatea celor care sunt vârfuri în domeniile respective de activitate. Şi-atunci asta e un bonus fantastic pentru studenţi, pentru cei care vin să înveţe de la ei. Fiind un domeniu eminamente aplicativ, chiar şi scrisul are până la urmă finalitate practică, e foarte important să fii activ în continuare. Din păcate n-am acel proiect de suflet al meu pe care-l scriu când am timp liber (pe care nu-l prea am), ci în ultima vreme scriu când am vreo comandă pentru un festival sau pentru un ansamblu. O latură importantă e partea de interpretare. Adică aşa simt de fapt că fac muzică şi văd pedagogia ca pe o modalitate de a transmite experienţa şi concluziile mele, în forma materiei respective, studenţilor.

Ce predai acum?

Dar ce nu predau… am teorie, teorie muzicală, sisteme de educare a auzului - care nu ştiu dacă e o denumire prea fericită pentru că de fapt sunt exerciţii de dezvoltare a auzului, nu e vorba de o sistematizare propriu-zisă - polifonie, orchestraţie, practică componistică, analize aplicate - un curs foarte util început de anul acesta - şi transcripţii, reducţii şi aranjamente. Sunt vreo şapte materii diferite, ceea ce e cumva de natură să-mi facă capul calendar.

Şi viaţa un calvar!

Nu neapărat. Problema e că chiar şi pentru aceeaşi materie am ani diferiţi, care fac porţiuni diferite din materia respectivă. La polifonie se începe cu polifonia renascentistă şi după aia fac polifonie barocă tonală în anul următor. Şi eu dacă am şi anul II şi primul an de studiu la polifonie sunt materii aproape diferite. Şi la orchestraţie; într-un an se face teoria instrumentelor, în anul următor se face orchestraţie propriu-zisă. Iarăşi, sunt aproape ca două materii diferite. Şi pe lângă asta mai sunt şi grupe de la specializări diferite - unii de la jazz şi unii de la pedagogie, care au niveluri diferite la diferitele materii. E un fel de jonglerie continuă şi cu mâinile şi cu picioarele şi cu tot…

Jonglezi nu numai cu asta, dar te mai duci şi la sală şi tragi de fiare…

Îmi petrec viaţa în săli - în sala de mese, în Sala Radio, în sălile din Conservator şi în sala de forţă. (râde)

Te ajută în vreun fel asta? În Festivalul Enescu a venit o soprană, Celine Scheen, care este în timpul liber instructor de zumba şi sigur că pe ea o ajuta la respiraţie și mişcare scenică sportul ăsta. Pe tine te ajută în vreun fel, în plan muzical, sportul?

Pianistic… nu ştiu, poate. Dar constat că am mai multă rezistenţă decât alţii care studiază zilnic ore. Văd c-au obosit şi eu nu obosesc. Poate mă ajută în ideea în care conştientizez nevoia de a avea o poziţie relaxată la pian, mai ales a mâinii. Sigur că sala te educă cumva în controlul propriei musculaturi şi-atunci poate că sunt mai conştient de treaba asta. Altfel, beneficiile ţin şi de o anumită disciplină, ţin de un management al energiei sau al resurselor de energie, apropo şi de dietă. Sala nu vine numai cu efortul acela de o oră, vine şi cu o dietă nu în sensul de regim, ci în sensul unui anumit control asupra a ceea ce mănânci. Având în vedere contextul actual în care una scrie pe ambalaj şi când te uiţi la ingrediente te chinui să detectezi acel element din titlul produsului, e chiar o chestie de sănătate nu numai de a fi fit sau nu.

Eşti hyperactiv (sic!) Compui ceva zilele astea? Ai vreo comandă?

Acum chiar sunt într-o perioadă foarte plină. Săptămâna trecută am avut trei concerte: cu Orchestra de Cameră Radio miercuri, la clavecin, la pian vineri seară cu Orchestra Naţională Radio şi sâmbătă iar la pian cu Symphactory Orchestra la Ateneu, ceea ce sigur că înseamnă şi repetiţii. În seara asta avem un concert cu un proiect Art District, organizat de nişte prieteni vechi cu care (împreună cu colegii din ansamblu) colaborăm demult. Sunt cei care organizează şi cursurile IconArts de la Sibiu.

Tu eşti membru al mai multor ansambluri. Despre ce ansamblu e vorba acum?

IconArts. Poartă numele festivalului. Componenţa e, cumva, fluidă. Ne mai schimbăm între noi şi în funcţie de posibilităţi, pentru că dacă sunt cursurile la Sibiu sigur că e mai convenabil şi mai facil de organizat când majoritatea instrumentiştilor sunt din Sibiu; dacă avem concert aici, e mai rezonabil să-l facem cu instrumentişti de aici. Dar asta nu înseamnă că ei n-au avut o legătură sub o formă sau alta cu cursurile respective. Majoritatea celor de acum, inclusiv eu, după ce am fost studenţi am fost şi profesori la cursurile astea. Deci oricum avem o legătură cu cursurile al căror nume l-am preluat ca ansamblu.

Şi ce cântaţi?

O să fie şi o piesă de-a mea, apropo de ce scriu. Martir se cheamă, pentru că ideea de bază a proiectului şi a concertului a fost de a comanda unor compozitori tineri - încă mă consider tânăr - lucrări care să facă referire la diferite monumente din Bucureşti. Al meu a fost un monument legat de eroii căzuţi în primul şi-al doilea război mondial, şi-atunci piesa se cheamă Martir şi e vag programatică, în sensul în care nu prezint un text care explicitează, dar e gândită pur şi simplu dramaturgic. Mai sunt încă două-trei piese contemporane din proiectul acesta şi se mai cântă Enescu şi Bartok. Adică rămânem în sfera asta.

Transcrierea interviului: Gina Macsenţian