Matei, tu eşti bucureştean. Ai studiat la Liceul Lipatti, dar locuieşti de deja multă vreme în Finlanda. Având în vedere că nu ai rude acolo şi că majoritatea tinerilor muzicieni se îndreaptă de obicei spre vestul Europei, alegerea ta de a studia în nord-estul Europei poate părea stranie. Ştiu că pe noi, prietenii tăi, ne-ai şocat când ne-ai spus. Când, cum şi de ce ai ajuns tocmai în Finlanda?

Ştiam cam cum stau lucrurile în şcoala în care deja studiam, la Conservator (Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti), ştiam ce profesori voi avea, cam ce materii voi studia (la masterat) şi am vrut să încerc şi altceva. Nu pentru că eram nemulţumit de Conservatorul din Bucureşti, ci pentru că am vrut să încerc şi altceva. Şi m-am uitat în anul respectiv, în anul IV, pe liste de şcoli să văd care, ce oferă. Această Academie Sibelius mi s-a părut o şcoală foarte bună şi o posibilitate bună, mai ales că se putea studia şi în engleză, ceea ce nu se putea peste tot. În Germania, de exemplu, aveai nevoie de un certificat de limbă… pe care nu aveam când să-l obţin. Am dat admiterea şi am intrat, spre surprinderea mea, la master. Am stat să mă gândesc o vreme, n-am fost sigur 100% că vreau să mă duc, dar, după aceea, am zis: de ce nu?. Pare, dacă nu altceva, măcar o provocare.

Ce te speria cel mai tare?

Nu ştiu ce mă speria cel mai tare. Eu nu eram obişnuit să stau singur; am locuit cu părinţii întotdeauna. Am fost genul de băiat bun, care şi-a făcut temele, ca să zic aşa. M-am trezit deodată că trebuie să mă descurc cu toate. Eu nu lucrasem până atunci; n-a trebuit să spăl pe jos, n-a trebuit să predau, n-a trebuit să-mi caut apartament, să-mi fac relaţii… Deodată a trebuit să le fac pe toate astea şi, cumva, m-am maturizat forţat, dar într-un sens bun al cuvântului. Primii ani au fost grei pentru că a trebuit să mă adaptez şi cu limba, şi cu clima (clima a fost foarte greu de suportat în primii trei ani)… după aceea m-am obişnuit.

Faptul că acolo aveţi atât de multe luni pe an foarte puţină lumină ţi-a afectat cumva şi productivitatea? Ai scris mai puţin poate sau mai greu?

Nu. Mie nu mi-a spus nimeni că trebuie să iau vitamina D aici peste iarnă şi eu am mers, pur şi simplu, înainte cu tupeu şi, deodată, am observat că sunt cam nefericit, aşa… Până i s-a făcut cuiva suficient de milă de mine să-mi spună că ar fi bine să iau şi eu Omega3, ceva. Nu ştiam că trebuie să iei vitamine pe timpul iernii. După aceea am fost mult mai fericit!

Deci s-a reglat totul aşa, chimic

Da. Dar îmi era greu să mă trezesc dimineaţa… pe la 3 mă apuca o toropeală înfiorătoare. Dar, mă rog, m-am obişnuit şi cu asta. N-a fost chiar o tragedie! Cel mai greu a fost când venea primăvara, pentru că sculam în fiecare zi cu 5 minute mai devreme pentru că diferenţa de la foarte multă noapte la foarte multă zi se face destul de repede şi, de unde mi-era greu să mă scol la 9.30 dimineaţa prin decembrie sau ianuarie, deodată mă sculam la 6 dimineaţa.

Când obişnuieşti să compui? Dimineaţa, seara?

Când apuc. N-am un orar. La 6 dimineaţa nu compun, asta pot să spun sigur. Dar, oricând, de la 9 dimineaţa până seara… seara pot să compun, dacă am o inspiraţie genială, şi până la 2 noaptea. După aceea, genială nu mai are cum să fie!

Cât de des se întâmplă să ai o inspiraţie genială?

Acum, eu sper că tot timpul, dar… poţi să ştii? (râde)

Nu numai că te-ai adaptat acolo, în Finlanda, dar e foarte uşor de văzut că îţi merge foarte bine pentru că eşti serios şi foarte ambiţios. Apropo, eu am avut întotdeauna o mare nedumerire în ceea ce te priveşte: ştiu că tu, copil fiind, ai fost dat de părinţi la o şcoală Waldorf unde, din câte ştiu eu, nu se încurajează spiritul acesta competitiv. Dar tu eşti una dintre cele mai competitive şi ambiţioase persoane pe care le cunosc şi, cumva, în mintea mea nu se leagă lucrurile. În ce fel ţi-a influenţat dezvoltarea genul acesta de a învăţa, metoda Waldorf?

Hai să ţi le leg eu puţin. Am fost la şcoală Waldorf. Am fost chiar la una dintre primele clase din ţară, în 1991. E şi nu e aşa… Adică nu se încurajează competitivitatea în sensul că nu de la clasa I eşti pus să iei note şi suntem învăţaţi că nu nota e totul şi nu totul în viaţă e să fii primul. Dar nici nu mi s-a băgat în cap că noi suntem toţi la fel şi trebuie să cântăm numai la pian şi să desenăm frumos. Asta e o confuzie pe care am văzut-o des în media. Eu am avut o şcoală foarte bună la Waldorf şi am fost foarte fericit de ce mi s-a oferit acolo. Nu pot să spun că m-a anchilozat sau m-a făcut cumva să fiu mai slab, sau mai prost, sau mai necompetitiv. Nici în Finlanda nu există spiritul acesta foarte competitiv. Pot să spun că e o mare diferenţă între copiii din România şi copiii din Finlanda (eu predau aici): aici nimeni nu copiază. Nimeni nu se gândeşte vreodată să se uite la vecinul să vadă ce-a scris ăla ca să ia şi el 10. Toată lumea ştie că până la urmă o să treacă şi că mai bine scriu ce ştiu. Se merge foarte mult pe "Eu ce pot, aia fac!" Şi asta, până la urmă, ajută foarte mult. Mai depare, în viaţă, vine şi spiritul competitiv.

Impresia mea e că spiritul competitiv e parte din tine şi mă întrebam în ce fel a fost moderat de şcoala Waldorf?

Ca să recunosc, în primul rând spiritul meu competitiv a venit din orgoliu. Când eram mic îmi plăcea să iau 10. Cel mai tare nu puteam să fiu, că erau alţii mai buni ca mine la şcoală, dar măcar şi eu… pe-acolo. Şi-n liceu, la fel. După aceea, mi-am dat seama că a lua 10 nu înseamnă mare lucru - acum vorbesc de perioada facultăţii şi de mai târziu - dar mi-am dorit să fac ceva care să conteze. Ceva de care să fiu eu mulţumit. În sensul acesta sunt competitiv, dacă vrei. Adică nu-mi place să ştiu că am făcut o treabă de mântuială. Nu-mi place să ştiu că aş fi putut să fac o piesă bună, dar am făcut-o proastă pentru că am vrut să mă distrez. Cam în felul acesta gândesc eu, dar nu mă gândesc că vai, uite acela are mai mult ca mine, hai să am şi eu ca el… sau - eu trebuie să ajung să fiu cântat de Filarmonica din Berlin doar ca să dovedesc cuiva nu ştiu ce.

Am înţeles. E o chestiune care ţine de un respect faţă de tine, până la urmă.

Pentru că tu ai perspectiva asta, dublă, atât a şcolii universitare de muzică de aici, din Bucureşti, cât şi a celei din Finlanda, eşti în măsură să ne spui care sunt principalele diferenţe pe care le-ai sesizat tu. Sigur, vorbim în primul rând despre două culturi diferite; îmi amintesc că ne spui tot timpul că în Finlanda muzica contemporană este cântată cu foarte multă seriozitate…pe când aici nu numai apetenţa publicului, ci chiar a multora dintre muzicieni, pentru muzică nouă, nu e atât de crescută. Oare de ce-or sta lucrurile aşa, din punctul tău de vedere?

Eu o să vorbesc din experienţa mea, alţii pot avea altă experienţă. În România e un oarecare cerc vicios. Instrumentiştii sau, mă rog, parte dintre ei, sau cei care erau cel puţin foarte importanţi şi activi când locuiam eu acolo… instrumentiştii care, mulţi dintre ei, se ocupau cu muzica contemporană erau şi destul de singuri pe felia lor şi-şi puteau permite tot timpul să vină să spună "Aaa, nu ştii să scrii! Ia vino când înveţi să scrii! Vai, da asta nu se poate cânta! E greu, dragă! Nu aşa se face." Ei, eu nu am întâlnit deloc genul acesta de mentalitate aici. Aici poţi să scrii orice şi instrumentistul o să se simtă el prost dacă nu poate să cânte; întâi o să încerce tot ce poate el şi după aia o să vină să-ţi spună "Uite, nu se poate cânta chestia asta!". Şi după aceea căutăm soluţii împreună şi nu sunt niciodată probleme dacă am greşit, dacă am scris vreun pasaj prea greu, nu există ocazie în care să nu putem găsi o soluţie. Dar nu există mentalitatea asta, potrivit căreia compozitorul e un fel de idiot care trebuie să înveţe foarte mult ca să ajungă să scrie nişte piese ca lumea. Asta a fost o mare diferenţă! Eu, în România, m-am simţit de foarte multe ori un compozitor slab. Analizam piese de mari compozitori şi mă gândeam că eu n-o să ajung niciodată la nivelul acela. Pe când aici nu s-a pus problema aşa. Iar în România cred că mulţi dintre compozitori ştiu cum stau lucrurile, dar pentru că nu are cine altcineva să le cânte lucrările se duc în continuare la aceiaşi muzicieni şi în felul acesta se creează un cerc vicios. Ei se bucură că sunt cântaţi atunci când sunt cântaţi, iar instrumentiştii se bucură că mai au şi ei o cântare… Dar e greu să pui piciorul în prag, să zici nu, aşa nu vreau să fiu cântat! Aici e, într-adevăr, o cultură pentru a cânta muzică contemporană. Nu cred că în fiecare ţară e la fel.

Deci, o bucurie în plus pentru tine. Ai ales bine ţara şi din punctul acesta de vedere.

Eu am vorbit numai de relaţia compozitor-instrumentist, dar m-ai întrebat care sunt marile diferenţe dintre şcoala de aici şi şcoala din România, universitară. O mare diferenţă e că Academia Sibelius e un fel de Mecca pentru ei în materie de învăţământ muzical. Este singura Universitate de muzică din ţară şi, pentru că au nişte absolvenţi foarte importanţi şi nişte muzicieni foarte buni, toată lumea ţine să încurajeze această şcoală. Dacă sunt tăieri de fonduri în învăţământul finlandez, tăieri la Academia Sibelius nu prea o să vezi. Deci şcoala are un oarecare statut special; sunt pompaţi o grămadă de bani şi asta sigur că duce la diferenţe importante - de la dotare, până la ce profesori îţi permiţi să plăteşti şi cu cât. Ăsta e un lucru de care n-ar trebui nimeni să se simtă ruşinat în România - de ceea ce nu-i poate oferi şcoala lui. Dacă statul vrea şi poate să pompeze o grămadă de bani, asta e foarte bine. Hai să zic ce e bun în România, ce mi-a plăcut mie în România, acum. Erau anumite materii studiate separat, foarte serios, ca armonie, polifonie, forme, orchestraţie… Aici mi se pare că le combină în câteva cursuri şi le expediază mai repede. Acesta e un lucru care mi-a plăcut mai mult în Bucureşti. Ce mi-a plăcut mai mult la Academia Sibelius a fost că aveai mai multă libertate în a-ţi alege subiectele pe care voiai să le studiezi, materiile. Nu te forţa nimeni să termini un curs dacă tu aveai alte lucruri de făcut. Adică aveai o oarecare libertate în cum să absolvi, în cât timp şi nu se punea accent pe notă. Nu conta examenul, conta cantitatea de lucru. Prin asta obţineai creditele şi creditele… dacă tu ştiai că trebuie să faci trei eseuri şi nu ştiu câte exerciţii pentru un curs ca să-l treci, păi le făceai. Nu se punea problema că vii la examen, ai învăţat cu trei zile înainte şi treci. Acesta e iar un lucru foarte deştept. Indiferent ce notă iei, până la urmă tu tot eşti obligat să faci toate temele respective. Şi-atunci, inevitabil, devii şi mai bun. Există o comunicare bună între muzicienii din diferitele departamente. De câte ori am vrut să mi se cânte o piesă cu nişte studenţi, am găsit. În România parcă nu exista cultura asta. Trebuia să am eu neapărat un prieten, să-l rog pe el şi ar fi trebuit să fiu foarte recunoscător că mi-a cântat o piesă. Aici găsesc tot timpul pe cineva cu care să pot face un proiect, dacă îmi doresc asta.

Să extindem puţin ideea. Ai vorbit despre relaţia interpret-compozitor, iar acum m-ar interesa să includem şi publicul. Invitatul primei ediţii a fost Sebastian Androne, pe care sunt sigură că-l ştii, şi el îmi spunea că pentru a-ţi fi cântată muzica, ea trebuie să fie scrisă într-un anume fel în funcţie de cultura în care vrei să ţi se cânte. Cu alte cuvinte, chiar în cadrul aceleiaşi ţări, spunea el, ceea ce place la Paris s-ar putea să nu placă la Strassbourg. Nu ştiu dacă ai aceeaşi impresie, dar dacă da, cum trebuie să fie muzica scrisă pentru a-ţi fi interpretată în Finlanda? Tu ai fost şi la nişte cursuri de măiestrie şi workshopuri prin alte locuri din lume şi ţi s-au cântat lucrări. Ai avut senzaţia asta, că trebuie să scrii într-n fel anume pentru cultura finlandeză, altfel pentru cea… nu ştiu… canadiană, franceză sau germană pentru ca publicului local să-i placă?

Şcoli de gândire există şi ţin foarte mult de local. Şi, până la urmă, e oarecum normal să se întâmple aşa. Dacă sunt câţiva profesori într-o şcoală, ei, până la urmă, trebuie să decidă notele şi examenele fiecărui student. Şi, până la urmă, chiar dacă acei compozitori au stiluri diferite, ei învaţă să se obişnuiască cu gândirea altui profesor şi, implicit, a studenţilor lui. E, oarecum, normal ca stilurile care sunt apreciate de profesori într-o şcoală să ajungă să fie înţelese, dacă nu şi apreciate, şi de studenţii din şcoala respectivă. Cât am fost la Bucureşti, mi se părea că stilurile multor studenţi aveau ceva din stilurile profesorilor care predau acolo. La fel este şi aici, la fel este şi-n alte locuri. Iar, într-adevăr, ce merge în Finlanda poate să nu meargă în Canada, sau în Franţa, sau în România. Dar depinde cui te adresezi. Eu acum am vorbit de profesori. Când ai o piesă cântată la un concert, piesa nu e ascultată numai de profesori sau de alţi compozitori. E ascultată şi de un public care poate nu cunoaşte muzica aia, poate e ascultată şi de alţi muzicieni, de prieteni, de cine mai vine la concert… da, şi eu cred că de-a lungul secolului XX, cât de cât, şi în secolul XXI o mare parte a muzicii culte, clasice, contemporante s-a cam băgat într-un turn de fildeş. Parcă începe să se schimbe ceva, dar nu în totalitate. În continuare sunt festivaluri la care în public sunt numai compozitori şi muzicieni, dar am văzut aici şi sala plină la o piesă de orchestră de Takemitsu şi Boulez. Adică se poate şi aşa! Dar depinde cum e împachetat produsul acesta. Dacă toţi muzicienii în şcoală şi în facultate sunt învăţaţi că muzica asta este câh!, că este ceva aşa, care nu ne place, care-i urât… şi mai e şi cântată prost de către profesorii lor… atunci lor ce să le placă?! Muzica asta, până la urmă, trebuie şi ea să emane nişte sentimente, nişte emoţii. Dacă nu e cântată bine, dacă nu e predată bine, dacă nu e înţeleasă bine, tu ca muzician cum poţi să dai ceva? Şi-atunci sigur că nici publicului n-are cum să-i placă!

Tu pentru cine scrii, Matei? Scrii pentru tine, scrii pentru public, ţi se întâmplă să scrii pentru interpreţi anume?

Scriu pentru o combinaţie de lucruri. În primul rând, mie trebuie să-mi placă, ca să fiu eu mulţumit de lucrul meu, dar mă gândesc întotdeauna că muzica asta nu poate fi ascultată numai de mine şi de prietenii mei. Nu pot să spun că am, aşa, un target - 100% public sau compozitori. Nu cred că o să găseşti nici un compozitor care să spună "eu scriu pentru alţi compozitori". Toţi or să spună că scriu pentru public, dar cred că foarte mulţi sunt interesaţi de ceeea ce cred alţi compozitori despre ei. Eu am tot încercat să scap de chestia asta, dar, sigur, e important ce crede şi breasla ta. Dar părerea mea e că trebuie să scrii pentru oameni, pentru că de-aia facem muzică, ca să dăm unul altuia ceva.

Tu cum ţi-ai descrie stilul de a compune de acum? În ce etapă te afli? Pentru că, nu-i aşa, viaţa are mai multe etape şi viaţa unui compozitor trece şi ea prin transofrmări

Da, într-adevăr, viaţa are multe etape şi, sigur, dacă mă uit la piese de-ale mele mai vechi văd nişte diferenţe faţă de ce scriu acum, faţă de piesele pe care le scriu acum. Însă nu cred că m-am schimbat radical. Adică am încercat întotdeauna să mai adaug câte o cărămidă la ce ştiu deja, dar n-am încercat niciodată să schimb macazul 100%. În general am avut, dacă stau să mă gândesc foarte în mare, o plăcere în a crea o muzică care să reinterpreteze un oarecare Romantism. Am încercat să fac un Romantism de tip Matei, de tip mai modern, pentru că mi se pare că lipseşte componenta asta în muzica modernă. Şi, mă rog, mi se potriveşte mie, nu pentru că vreau eu să fac neapărat ce lipseşte, dar trebuie să fii sincer cu tine şi să vezi ce-ţi place şi să faci acel lucru. Din punctul acesta de vedere nu cred că m-am schimbat prea mult. Asta era dorinţa mea şi acum zece ani, şi acum cincisprezece ani. dar, mă rog, mai am de trăit, deci poate o să mă schimb.

Ce planuri ai pentru viitorul apropiat? La ce lucrezi acum, de exemplu?

Acum am de terminat un trio pentru un ansamblu care se cheamă Sufira. Sunt trei doamne vocaliste - soprană, mezzosoprană şi alto - şi fiecare din ele cântă la încă un alt instrument. Primele două cântă la nişte blockflöte-uri, la nişte flaute de lemn, iar a treia cântă la o vioară cu cinci corzi.

Am de scris acum şi o suită de trei piese care e influenţată de stilul ars subtilior, din Franţa. O să o termin cât de curând. După aceea trebuie să mă apuc de o piesă de bandoneon pentru o bandoneonistă argentiniană. Apoi, sunt la doctorat… trebuie să scriu şi pentru doctorat o grămadă de piese; am o listă făcută pe cinci ani. Când şi cum am timp, le fac pe toate, pe rând. Oricum, am destule de făcut. Important e timp să am!

Unde locuieşti acum, în ce oraş?

Acum m-am mutat într-un orăşel mic, care se cheamă Kankaanpää. Este cam la trei ore de mers cu maşina de Helsinki. Am obţinut acolo un post de profesor la o şcoală de muzică şi sunt foarte ocupat şi cu chestia asta acum. Este un alt motiv pentru care timpul meu de compus s-a mai redus. Dar, până acum, am locuit la Helsinki vreo zece ani.

Transcrierea interviului: Gina Macsenţian