Constituite pe structura binară a instrumentelor soliste şi a celor de acompaniament, tarafurile, mai restrânse sau mai dezvoltate, ca număr de membri, au contribuit la susţinerea vieţii muzicale a satului românesc, în diverse şi numeroase ocazii: la clacă, la nuntă, la nedei şi târguri, la sărbători şi ritualuri şi, nu în ultimul rând, la hora satului. Tipurile şi modelele tarafurilor îmbină caracteristici zonale şi locale distincte în spaţiul cultural românesc, fiind organizate într-o bogată şi complexă variabilitate, de la formulele restrânse, cu două sau cel mult trei instrumente, şi până la formaţiile ample, aşa cum sunt fanfarele ţărăneşti. Paradoxal, nu instrumentele soliste determină alcătuirea tipologică a tarafurilor, ci grupa acompaniatoare, considerată drept elementul cel mai stabil şi particularizant al unei formaţii tradiţionale. Cobza, chitara cobzită, zongora şi ţambalul mic au stat la baza formaţiilor de tip minimal, cu doar doi membri, pe care le-am prezentat în ediţia trecută. De data aceasta vom cunoaşte şi alte modele, concentrate în jurul nucleului acompaniator, care poate cuprinde una sau mai multe viori secunde, o violă, un violoncel (numit, pe alocuri, broancă), un contrabas şi, uneori, o tobă. Eterofonia soliştilor, manierele de acompaniament şi complexitatea diferenţiată a structurilor instrumentale sunt doar câteva dintre caracteristicile muzicale ale acestor formaţii.

În această ediţie vă propun muzica tarafurilor din Moldova de Sus, Gorj, Vlaşca şi din Câmpia Transilvaniei.