La origine, cântecul liric a fost, ca şi doina, o specie interpretată individual, în singurătate şi în singularitate, ca o expresie a preaplinului sufletesc şi ca o sublimare a sentimentelor şi trăirilor, a dorului şi dragostei. Dorul, acest miracol al spiritualităţii tradiţionale româneşti, este ideea primordială şi centrală de unde pleacă orice cântec. Cântecele de dor şi dragoste alcătuiesc, de departe, grupa cea mai numeroasă şi formează aproximativ jumătate din repertoriul naţional. Din Ţinutul Pădurenilor din Hunedoara, până în Oltenia, Banat, Moldova, Bucovina, şi din Transilvania până în Câmpia Dunării şi Dobrogea, patrimoniul cântecelor de dragoste cuprinde sute şi sute de tipuri. Temele se înşiruie într-o complexitate care atestă acel rost profund, la care am mai făcut trimitere în ediţiile precedente, un rost bine şi corect înţeles de ţăranul român. Rostirea cu rost a cântecului poate avea, ca şi în cazul doinei, o funcţie de echilibrare emoţională, de rememorare a unor evenimente şi trări, de proiecţie a unor dorinţe şi speranţe. În subsidiar, funcţionalitatea poate îmbrăca aspecte felurite: de la simpla dorinţă de comunicare a unei stări afective, până la intenţia de solidarizare, de integrare sau (de ce nu?) de afirmare socială.