Deosebit de alcătuirile melopeice cu structuri improvizatorice, neregulate şi non-spectaculare, care sunt subordonate în special doinei, cântecul propriu-zis (denumit astfel în premieră de Constantin Brăiloiu, tocmai cu intenţia de a-l departaja ca specie lirică distinctă) este prezent în culturile orale tradiţionale europene prin alcătuiri care sunt supuse unei triade indisolubile: melodie, text, formă. Aceasta este completată prin stiluri proprii, care vizează atât manierele de interpretare (vocale sau instrumentale, individuale sau în grup) cât şi ocaziile sociale (şezători, evenimente, sărbători şi adunări colective) sau, pur şi simplu, se raportează la exprimarea unor stări sufleteşti, împărtăşite (sau nu) celor din jur.

Dintre temele cântecelor de dragoste nu lipseşte dorul, acel sentiment complex care se exprimă într-o multitudine de forme şi care transcende spaţiul şi timpul. De aceea, dorul ocupă un loc central şi chiar privilegiat în refrenele cântate de români. Dorul întruchipează ipostazele superioare ale dragostei, precum şi sublimarea ei în forme spiritualizate, superioare. Din spaţiul românesc şi până în alte regiuni ale lumii, oamenii îşi exprimă iubirea prin mijloace artistice diverse. Unitar rămâne însă cântecul, ca formă de expresie supremă.

Vă invit, aşadar, să redescoperim împreună farmecul şi frumuseţea cântecelor de dragoste, din folclorul practicat de români şi de alte popoare.