În ediţia de astăzi câteva dintre locurile preferate în sezonul primăvară-vară de bucureştenii secolului al XIX-lea. Să le spunem... locuri de relaxare! (mai jos, în imagine - o scurtă poezie dedicată ...mărţişorului, apărută în ziarul Universul literar din 2 martie 1909)

Multă lume s-a întrebat, în urmă cu mai bine de 100 de ani, citind în documente istorice, dacă Bucureştiul a fost o staţiune balneară? ...luând în calcul miraculoasele ape bogate în fier descoperite de chimişti (în zona Văcăreşti) şi apoi promovate de medici. Aceste ape erau amplasate lângă închisoarea Văcăreşti, în vecinătatea unui pod de fier ce traversa Dâmboviţa chiar în dreptul căii Văcăreşti. Aici, un anume Breton, inginer, a făcut această importantă descoperire - câteva izvoare cu apă minerală. Vestea s-a răspândit destul de repede şi în scurt timp bucureştenii au avut un nou loc pentru petrecerea timpului liber. Doctorul Penescu le făcea o mare reclamă acestor ape feruginoase... aşa încât, în scurt timp, după cum povesteşte Constantin Bacalbaşa, aici "s-au instalat câteva barăci şi un adăpost acoperit cu scânduri, s-a aşternut nisip pe o distanţă şoseluită şi lumea a început să vie. Mai ales duminicile şi sărbătorile era lume multă, doamnele veneau să flirteze, tinerii tot la fel, dar moda era ca fiecare să poarte în mână o ceşculiţă plină cu apă şi să se plimbe de colo până colo, căci aşa era prescripţia medicală". În fiecare duminică venea şi o mică orchestră care cânta muzică militară.

Pentru că moda "apelor minerale" a prins repede, s-au introdus în Bucureşti şi câteva tram-care, vehicule care în fiecare duminică erau pline ochi. Mai întâi sosea vagonul cu instrumentiştii, iar apoi altele cu protipendada bucureşteană (dar şi cu multă lume obişnuită) care, până la ora 12,00, petrecea zgomotos în armoniile marşurilor. Din poveştile doctorului Isidor Weinberg aflăm că la capătul tram-carelor exista un modest restaurant de cartier, care în scurt timp s-a transformat într-un "local monden, cu mâncăruri alese şi cu taraf renumit de lăutari" care interpretau diferite cântece munteneşti, evreieşti sau din alte zone ale ţării.

Toate acestea se întâmplau pe la 1873 în anul în care Napoleon al III-lea (primul preşedinte al celei de-a doua republici franceze) murea în castelul Chislehurst din Anglia. În Spania, în luna februarie, izbucnea revoluţia, monarhia fiind răsturnată şi proclamată republica. La Bucureşti (în luna ianuarie) se constituia o comisie care trebuia să strângă fonduri pentru ridicarea unui monument în memoria marelui literat Ion Heliade Rădulescu.

Alte atracţii ale bucureştenilor (de la sfârşitul de secol XIX): o plimbare la şosea sau, după o seară petrecută la Teatrul Naţional, ...o halbă de bere în acorduri vieneze. Această "licoare blondă ieşită din stricăciuni" - după cum o numeau preoţii, a apărut pe teritoriul nostru destul de târziu, căci românii înrădăcinaţi în tradiţia şi credinţa ortodoxă aveau strânsă legătură cu ...sângele Domnului - acel vin care în fiecare duminică era oferit de către preoţi la împărtăşanie împreună cu anafura. Berea a devenit cu adevărat o afacere, în ţara noastră, pe la sfârşitul secolului al XIX-lea. Viorel Cosma povesteşte că "atâta bere se consuma la Carpaţi în serile cu operetă, încât butoaiele goale şi cele pline se rostogoleau non stop între restaurant şi depozitul de peste drum". Nicolae Mircea, un ardelean, a avut o idee ce mai târziu a făcut istorie, el este cel care în 1879 a pus bazele celebrului local de vis-a-vis de clădirea CEC, de pe strada Stavropoleos, în spatele Bisericii Zlătari - şi anume Caru' cu bere. La început era o pivniţă destul de neîncăpătoare, ulterior s-a realizat parterul, etajul şi în final minunatele vitralii. Nicolae Mircea nu s-a oprit aici. A angajat şi un dirijor de la Viena - Eduard Strauss - care a alcătuit o orchestră, formată din aproximativ 20 de instrumentişti - care te făcea să te simţi ca la Viena.

În finalul plimbării prin Bucureştiul muzical de altădată, Lelia Zamani - muzeograf, ne descrie puţin din atmosfera unei oaze de verdeaţă ce există şi astăzi: "una dintre grădinile de altădată ale Bucureştiului, care şi astăzi încântă prin frumuseţea ei, este grădina Cişmigiu. Ea este cea mai veche grădină publică a capitalei, iar prin farmecul său aparte a câştigat inimile bucureştenilor ce s-au perindat pe aleile ei de-a lungul timpului".