Au trecut aproape 150 de ani de la înfiinţarea Societăţii culturale "Ateneul român". După reformele social-politice făcute de Alexandru Ioan Cuza, printre care şi o lege care obliga instituţiile de învăţământ să gândească programe pentru "propagarea cunoştinţelor în popor", cei care vor realiza acest deziderat prin cursuri sau lecturi publice, sub cupola acestei societăţi dedicate artelor, vor fi Constantin Esarcu, Alexandrescu Urechia şi Petre Aurelian - acesta din urmă ocupând funcţia, din anul 1864, de director general al Ministerului instrucţiei. Cei trei, pornind de la ideea promovării culturii în rândul poporului, vor promova începând cu data de 28 ianuarie 1865 (ziua fondării Societăţii "Ateneul român") cultura prin lecturi publice.

Chiar din primul articol al statutului de funcţionare se menţionează faptul că Ateneul este o societate ştiinţifică, literară şi artistică, iar membrii uniţi în această societate îşi propun să-şi îmbogăţească pe calea discuţiilor şi lecturilor cunoştinţele, pe care apoi să le răspândească prin cursuri publice periodice şi cărţi. Cursurile sau lecturile publice se ţineau gratuit.

Rolul cel mai însemnat în dezvoltarea Societăţii "Ateneul român" l-a avut Constantin Esarcu (foto dreapta), un vizionar despre care ne vorbeşte în această ediţie a emisiunii Lelia Zamani, muzeograf - «"Intelectualii adunaţi în jurul acestei societăţi, spunea Esarcu, sunt conştienţi de însemnătatea acţiunilor lor de a educa masele şi o consideră liga sfântă."

Constantin Esarcu, cel care a pus cel mai mult suflet în această întreprindere a recomandat să se acorde la fel de mare importanţă şi conferinţelor cu subiect ştiinţific ori literar, cât şi manifestărilor artistice, întrucât, aprecia el, artele întregesc educaţia omului. Astfel au fost invitaţi atât pictorii mari - Th. Aman, N. Grigorescu, G. Tăttărescu, arhitectul Ion Mincu -, dar şi compozitorii G. Stephănescu, Gavriil Musicescu, Eduard Wachmann.»

De numele lui Eduard Wachmann (foto stânga) se leagă una dintre primele manifestări simfonice din Bucureşti. "M-am apucat, spune el, să caut mijloacele care ar putea să contribuie la elanul popularizării muzicii clasice." Lui îi datorăm ideea dezvoltării unei vieţi de concert serioase, după cele mai apreciate modele europene ale vremii. Eduard Wachmann a reuşit să strângă în jurul său 30 de artişti şi, astfel, a creat o primă orchestră ce reunea atât diletanţi, cât şi câţiva instrumentişti de marcă pe care îi plătea cu câte un galben după fiecare concert. În 22 aprilie 1866 a avut loc primul concert simfonic în care, pe lângă uvertura Prometeu a lui Beethoven care a deschis evenimentul, s-a cântat şi Simfonia în sol minor de Mozart, apoi un Adagio de Haydn şi, în final, Simfonia a II-a în Re major tot de Beethoven. Din unele surse aflăm că pe afiş era scrisă cu modestie - după numele lucrărilor şi iluştrilor autori cântaţi - menţiunea orchestra va fi dirijată de Eduard Wachmann.

Timp de 23 de ani, societatea Ateneului şi-a desfăşurat activitatea în Sala de la Cişmigiu, în aşa-zisul salon al conferinţelor pe care Ministerul Instrucţiunii Publice îl avea în casele lui Costache Ghica. Din anul 1868 societatea Ateneul a obţinut exclusivitatea de a folosi această Sală de la Cişmigiu în scopuri culturale. În acest loc, în care mobilierul era destul de primitiv, puteau participa la conferinţe sau la concertele simfonice aproximativ 500 de persoane.

Sub auspiciile Societăţii "Ateneul român" au luat fiinţă concertele simfonice permanente la Bucureşti prin eforturile lui Wachmann, dar şi ale lui Constantin Esarcu, cel care a atras de partea sa un grup de intelectuali, iubitori de muzică clasică, alături de care fondează la 29 aprilie 1868 Societatea filarmonică română.