Portret de compozitor - Ludwig van Beethoven Înapoi la: Emisiuni
Beethoven XXI
Publicat: Luni, 2 Noiembrie 2009
, ora 9.30
Dincolo de poveste este realitatea așa cum s-a transmis. Introducerea cu parfum de coral i-a fost dedicată violonistului. Această sonată op. 47 avea să schimbe total gândirea despre gen.
Sonată pentru pian și vioară obligată, scrisă într-un stil extrem de concertant, aproape ca un concert - titlul de pe prima ediție a Sonatei Kreutzer. În anterioarele se specifica din titulatură prevalența pianului, vioara fiind uneori desemnată chiar acompaniatoare. Acum, rolurile par să se egalizeze, mai mult, să pretindă maximă virtuozitate din partea ambilor parteneri de joc muzical...
Altundeva se scrie că timpul de la așternerea pe hârtie până la concert fiind foarte scurt, această parte a doua nu fusese copiată în știmă pentru violonist, drept pentru care acesta o cântase privind în partitura de pe stativul pianului de la a cărui claviatură oficia Beethoven, privind așadar peste umărul acestuia. Succesul a fost atât de mare, în această legendă, încât cei doi au fost siliți să repete integral partea a doua. Altceva, însă, ne spune Alfred Amenda: ...în momentul când sonata luă sfârșit, hohote răsunătoare de râs, fluierături și urlete dezlănțuite reușiră să acopere imediat puținele aplauze admirative... Cineva spuse ironic: Cumnatul meu Mozart n-ar fi compus nici în ruptul capului o absurditate ca asta! Un altul aprobă plin de sarcasm. Se zice c-ar fi pe jumătate surd și că nu-și mai poate controla notele pe care le scrie. S-ar putea să fie asta cauza. În orice caz, să fluierăm și să râdem cât mai tare, ca să ne poată auzi...
Sonată pentru pian și vioară obligată, scrisă într-un stil extrem de concertant, aproape ca un concert - titlul de pe prima ediție a Sonatei Kreutzer. În anterioarele se specifica din titulatură prevalența pianului, vioara fiind uneori desemnată chiar acompaniatoare. Acum, rolurile par să se egalizeze, mai mult, să pretindă maximă virtuozitate din partea ambilor parteneri de joc muzical...
Altundeva se scrie că timpul de la așternerea pe hârtie până la concert fiind foarte scurt, această parte a doua nu fusese copiată în știmă pentru violonist, drept pentru care acesta o cântase privind în partitura de pe stativul pianului de la a cărui claviatură oficia Beethoven, privind așadar peste umărul acestuia. Succesul a fost atât de mare, în această legendă, încât cei doi au fost siliți să repete integral partea a doua. Altceva, însă, ne spune Alfred Amenda: ...în momentul când sonata luă sfârșit, hohote răsunătoare de râs, fluierături și urlete dezlănțuite reușiră să acopere imediat puținele aplauze admirative... Cineva spuse ironic: Cumnatul meu Mozart n-ar fi compus nici în ruptul capului o absurditate ca asta! Un altul aprobă plin de sarcasm. Se zice c-ar fi pe jumătate surd și că nu-și mai poate controla notele pe care le scrie. S-ar putea să fie asta cauza. În orice caz, să fluierăm și să râdem cât mai tare, ca să ne poată auzi...