ACUM:
13.00
Info buletin muzical
Știrile muzicale ale zilei.
Urmează: 13.05 Polifonii Baroc, clasic, romantic, coral, creație și interpretare românească - înlănțuite inedit într-o nouă emisiune.
Apoi: 15.25 Promo Informații despre evenimentele Radio România Muzical și ale partenerilor noștri.

Muzica românească postbelică Înapoi la: Emisiuni

Accente ideologice: 1977-89 (1)

Bookmark and Share
Publicat: Duminică, 29 Noiembrie 2009 , ora 15.00
“Revoluția culturală”, inițiată de regimul Ceaușescu prin 1971, va însemna pentru muzicieni în primul rând Cântarea României. Înființarea acestui concurs coral, cu participare organizatorică și mediatizare intensă din partea Radiodifuziunii și a Televiziunii, este doar începutul. Cântarea României se va transforma curând în mult-doritul fenomen de mase, dat fiind că desfășurarea sa anuală, sub forma unui concurs artistic între județe, promova cu insistență ansamblurile, îndeosebi corurile de amatori (“oameni ai muncii”), îndrumate eventual de profesioniști. Si creația corală trebuia pliată pe astfel de cerințe interpretative.

În anii ‘80, agresivitatea acestor manifestări artistice se va remarca în montări fastuoase, pe stadioane, în spectacole costisitoare de televiziune care “concurau” pe acelea dedicate zilelor de festivități comuniste (bunăoară 1 mai, 23 august, dar și zilele de naștere ale “conducătorilor iubiți”, Elena și Nicolae Ceaușescu). Noi valuri de lucrări de circumstanță sunt cerute acum Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din Republica Socialistă România. Așa cum la începutul anilor ‘50 abundau piese închinate lui Stalin, noii protagoniști obligatorii vor fi, alături de partid, Ceaușescu și soția sa. Se acceptă, bineînțeles, și alte subiecte “general-umaniste” preferate, precum cântarea frumuseților patriei sau pacea. Cât despre alte sectoare ale creației componistice, cenzura Ministerului Culturii, a Partidului Comunist, veghează vigilentă și din ce în ce mai dură (mai ales în același deceniu nouă) la tentativa de depășire a limitelor impuse, este adevărat, mai ușor de detectat în literatură decât în compoziție. Cuvintele scrise pot fi decodate, de bine de rău, partiturile pline de note, portative și alte semne – mai puțin.

Celălalt tip de creație muzicală, expresie a avangardei la care unii compozitori români visau să rămână racordați, își continuă drumul paralel. Apariția, în deceniul șapte, a unor ansambluri specializate (și) pe muzică contemporană – precum formațiile camerale Musica Nova (condusă de Hilda Jerea), Ars Nova (coordonată de Cornel Țăranu), corul Madrigal (sub bagheta lui Marin Constantin) – sau ascensiunea unor soliști extraordinari precum clarinetistul Aurelian-Octav Popa, pianistul Alexandru Hrisanide ș.a. impulsionaseră experimentalismul. Compozitorii investighează sunetul muzical, inclusiv în versiunea sa spectrală, electronică, sau caută noi timbre (vocale, corale, instrumentale, orchestrale).

În poemul său pentru clarinet și bandă, numit Taaroa, Corneliu Cezar anunțase încă din 1968 câteva din ideile sale inedite: numele zeului polinezian din titlu evocă incantații arhaice, modernizate prin combinația de clarinet cu bandă magnetică. Cezar aparține unor serii de compozitori născuți între 1935-45, unii dintre aceștia propunând în ‘60-‘90 soluții proprii pentru muzica spectrală, cu insistența pe un sunet originar, pentru cea de meditație. I-am putea numi aici pe Octavian Nemescu sau pe Horațiu Rădulescu. Alții extrag sofisticate principii de compoziție din morfologia folclorului românesc, ajungând la definirea unor arhetipuri; este cazul lui Corneliu Dan Georgescu, Liviu Glodeanu, Mihai Moldovan. Alții - ca Nicolae Brânduș sau Ulpiu Vlad - tatonează aleatorismul (mai mult sau mai puțin controlat), minimalismul, teatrul instrumental.

Chiar și creația corală se lasă „contaminată” de efectele moderniste. Corul poate deveni un instrument viu, plin de efecte surprinzătoare, de onomatopee și zgomote interesante (șoapte, bătăi din palme sau picioare, pocnete de degete, adaosuri de percuție).

Prin 1976-77, accentuarea ideologizării se resimte la toate nivelurile. “Forul superior” de partid ce aviza, cenzura sau aproba toate problemele importante de cadre din domeniul învățământului și culturii românești era cabinetul Elenei Ceaușescu. Ea este cea care hotărăște schimbări și numiri în funcții de conducere, după criterii aparent fără logică, dar promovând oameni din ce în ce mai obedienți regimului. Astfel se întâmplă și la Uniunea Compozitorilor, unde Ion Dumitrescu este demis, conducerea de partid impunându-l în 1977 ca președinte pe Petre Brâncuși (1928-1995), totodată rector al Conservatorului bucureștean.

Anii `80 – priviți global în noua muzică românească – înseamnă coexistența mai multor generații de compozitori, fiecare cu idei și tehnici proprii, dar și legați de ceilalți, fie prin trainica punte de la maestru la discipol, fie prin diverse afinități estetice. Dintre cei mai tineri apăruți în viața de concert (și născuți undeva, între 1945-55) selectăm doar câteva nume: Valentin Petculescu, Fred Popovici, Călin Ioachimescu, Christian Alexandru Petrescu, Adrian Iorgulescu, Adrian Pop, Doina Rotaru, Maia Ciobanu, Violeta Dinescu, Sorin Lerescu, Liviu Dănceanu. Scriitura pe texturi eterofonice, parțial aleatorice, preluată și din muzica poloneză a acelei perioade (Lutoslawski, Penderecki) va fi caracteristică pentru multe din lucrările unora din acești compozitori, determinând adesea un etos particular.

În anii 80, nu și-ar fi putut imagina nimeni – cu atât mai puțin compozitorul însuși – ascensiunea politică a lui Adrian Iorgulescu de după 1990. Profesor de estetică la Liceul de muzică bucureștean „George Enescu” (este ipostaza profesională în care l-am cunoscut, ca elevă a acelui liceu), Adrian Iorgulescu se plasează fără efort în prim-planul generației sale. Cvartet sau de coarde nr.2, arată câteva atribute ale muzicii sale: economie de mijloace (cvartetul se construiește pe patru sunete generatoare), un limbaj muzical care îmbină modalul cu serialul, în fine, un mesaj expresiv rezervat, interiorizat, cu grijă pentru proporția între contraste.

Vom continua în emisiunea viitoare incursiunea prin anii `80 și avatarurile muzicienilor: despre interdicția oficială a muzicii sacre, despre plecări în străinătate și degradarea vieții cotidiene.
Prof. univ. dr. Valentina Sandu Dediu