Bobby Hutcherson este unul dintre marii descoperitori ai vibrafonului, extinzându-i expresia prin viteză şi soluţii armonice ingenioase, la patru beţe, cu aceeaşi forţă cu care Lionel Hampton a influenţat swing-ul, respectiv Milt Jackson bop-ul. El nu a ajuns atât de celebru în anii '60' deoarece avea o muzică mai cerebrală, mai ermetică, la marginea avantgardei. În 2014 îşi face revenirea la Blue Note cu un album excelent, produs de Don Was şi intitulat "Enjoy the view". Înregistrând alături de David Sanborn la sax alto, Joey DeFrancesco la orgă şi Billy Hart la baterie, Bobby Hutcherson prezintă şapte piese originale, variate ca tempo, dominate de o manieră cool, punctată de explozii şi dialoguri exuberante. În esenţă, albumul este atât de bun datorită relaţiei dintre muzicieni, toţi "motani" (aşa cum spun americanii) în vârf de formă.

Nicholas Payton & Butcher Brown - "Numbers"

În secolul în care a crescut, jazz-ul a trecut printr-un permanent proces de cizelare, una dintre cele mai frumoase şi interesante dezvoltări petrecându-se în domeniul pulsaţiei ritmice. Swingul a început ca un ritm sacadat în 2/4 şi a ajuns cea mai provocatoare performanţă a ritmicienilor, în ceea ce priveşte fluenţa, fermitatea şi eleganţa plasării accentelor. La fel, groove-ul de funk, cel puţin după apariţia termenului de "fusion", a devenit una dintre platformele ritmice preferate de muzicienii de jazz, pentru a-şi exprima noile tendinţe în muzica improvizată. Trompetistul Nicholas Payton, un adept al diversităţii sonore, a avut această idee de a folosi condimentele de la New Orleans într-o compoziţie ritmică actualizată, care păstrează maturitatea şi complexitatea specifice muzicii la acest nivel. Astfel, s-a alăturat cvartetului Butcher Brown, format din Corey Fonville la baterie, Devonne Harris la claviaturi şi bas, Keith Askey la chitară şi Andrew Randazzo la bass. S-a înregistrat live în studio, cu toţi muzicienii într-o cameră, ceea ce a dus la crearea unui sound unitar, organic şi a unei atmosfere familiare. Payton foloseşte în special pianul Rhodes şi câteva intervenţii ale trompetei. Interesant este că el intenţiona să mai adauge ulterior câteva solo-uri de trompetă, însă după câteva audiţii, a ajuns la concluzia că materialul înregistrat în direct, în studio, împreună, nu mai are nevoie de nicio completare. Rezultatul constă într-unul dintre cele mai fluente, moderne şi relaxate înregistrări dintr-un foc din ultima vreme, în care găsim suficient spaţiu pentru a ne încadra. Pentru că de la New Orleans vine ideea că în muzică, cel mai important element este ceea ce numim interplay. Astfel, avem impresia că notele se scriu singure, iar noi ajungem la ele cu un scop clar.