Ai crescut într-o familie de muzicieni - mama ta este cântăreaţa Silvia Dumitrescu, iar tatăl tău, Florin Ochescu, este chitarist şi compozitor. Dacă ai fi fost departe de muzică ţi-ai fi găsit, totuşi, aceeaşi cale?

Cred în teorie în ideea de destin, dar, în acelaşi timp, cred că destinul implică şi locul, şi părinţii care-ţi dau viaţă. Cred că nimic nu este întâmplător. Şi faptul că am avut norocul să mă nasc într-o asemenea familie mi-a făcut automat un contact mult mai uşor şi mai rapid cu muzica, cu muzica de calitate, şi pentru asta nu pot decât să le mulţumesc (părinţilor). Poate dacă n-ar fi fost ei n-aş fi avut contact la modul profesionist cu muzica. Poate aş fi fost un meloman, poate mi-ar fi plăcut muzica clasică oricum.

Nu e puţin lucru nici acesta, să fii meloman. Acasă ascultai şi muzică clasică sau numai rock, pop?

Da, se asculta multă muzică clasică, dar se asculta şi rock, se asculta şi pop, dar se asculta în principiu muzică de calitate şi am învăţat cu trecerea timpului că nu îmi place să categorisesc muzica în genuri - clasic, pop, rock, ci pur şi simplu să mă gândesc şi să apreciez dacă este o muzică de calitate sau nu şi să o categorisesc aşa. Deşi eu am avut multe contacte cu tot felul de muzici, trebuie să recunosc că nici unul din genuri nu trebuie subapreciat. Nu înseamnă că dacă eu studiez muzica clasică şi ascult doar muzică de calitate nu respect alte tipuri de muzici sau alte forme de exprimare muzicală. Dar, pur şi simplu, consider că muzica bună este muzică bună, indiferent de genul ei.

Ce genuri ai include în coşul acesta, din punct de vedere muzical?

E o listă lungă, cu siguranţă.

Câteva repere, să zicem.

O să încep cu Bach, normal, că n-aş putea să încep cu altcineva… Mozart… pentru muzica lui Enescu am în ultima perioadă o atracţie foarte specială, mi se pare o formă atât de originală de exprimare ceea ce a scris, încât merită apreciat încă mai mult decât este apreciat acum. Ştiu că oricum este un nume imens în România şi a devenit şi internaţional un nume imens şi nu de ieri de azi, dar continu să cred că este oareum subapreciat în continuare la nivel internaţional pentru cât de originală este muzica şi pentru cât de revoluţionară e. Dar sigur că, încă de mic, am avut contact şi cu Pink Floid sau Deep Purple, sau formaţii de genul acesta; am apreciat foarte mult şi apreciez în continuare genul acesta de muzică, fiindcă este făcută la un nivel foarte înalt.

Asculţi şi jazz, am citit!

Da, foarte mult, foarte mult.

Ce fel de jazz îţi place?

Mi-au plăcut foarte multe curente, dar depinde foarte mult şi de perioada în care mă aflu. Mi-a plăcut foarte mult bebop-ul, de exemplu, şi Monk am ascultat foarte, foarte mult. Miles Davis, de exemplu, e iarăşi un reper şi cred că nu doar pentru mine, ci pentru foarte multă lume. Şi Bill Evans este chiar un reper de expresivitate şi de ce poate să însemne expresivitatea în muzică. Lista poate continua. Chiar ar trebui să vorbesc 15 minute dacă intru în domeniul acesta.

Resimţi conştient interferenţa genurilor în ceea ce faci acum?

Clar, este un plus în zona de creativitate, consider eu. Pentru orice artist consider că este un lucru foarte, foarte benefic să îţi deschizi mintea cât poţi de mult şi să îţi deschizi percepţia cât poţi de mult şi, pur şi simplu, să nu te laşi influenţat de alte păreri, ci să-ţi faci singur păreri ascultând orice poţi asculta.

Să mai creăm un mic scenariu. Te duci la un concert, dar nu eşti tu interpretul, eşti în public, asculţi. Ce aştepţi de la cei de pe scenă?

Îmi place să nu ascult critic. Nu-mi place să ascult neapărat din perspectiva unui muzician profesionist, ci pur şi simplu din perspectiva unui iubitor de muzică. Am mult mai mari satisfacţii la un concert când pur şi simplu nu mă gândesc, nu vreau să critic sau să apreciez în vreun fel artistul care e pe scenă, ci să mă las purtat de muzică şi, de altfel, consider că doar în momentul în care eşti complet interesat de muzică şi doar de muzică îţi poţi face o părere foarte reală şi pozitivă despre concert. Aici, sigur, se poate discuta destul de mult despre cât a început să conteze imaginea unui artist şi ce procentaj din public ascultă şi pune accent pe muzică şi ce procentaj pune accent pe apariţie. Să ne gândim poate de ce un nume ca David Garret are cariera pe care o are şi dacă a contat imaginea, cât contează ş.a.m.d. E clar că e important şi poate e şi normal să fie aşa, dar consider că ar trebui să se plece de la ideea de muzician; şi a fi muzician profesionist înseamnă, până la urmă, a te ocupa de partea muzicală în primul rând şi-n al doilea rând de imagine.

Deci crezi într-un soi de sobrietate?

Nu neapărat. Dacă un artist, de exemplu, mă poate impresiona, dacă aduce ceva nou din punctul acesta de vedere, sau oricât de extravagant ar fi, nu pot să spun că-mi displace, nu mă influenţează în nici o măsură aspectul acesta, dar aş prefera să rămână aşa, aş prefera să nu mă influenţeze imaginea, ci pur şi simplu să ascult şi-n funcţie de asta să-mi fac o părere.

Apropo de imagine şi de faptul că suntem din ce în ce mai vizuali. Ajută social media un tânăr muzician în ziua de azi?

Eu consider că ajută, fiindcă foarte multe contacte ar fi obţinute foarte greu. Vorbesc de contacte profesionale, vorbesc de contacte cu melomani, cu public, cu prieteni; comunici foarte, foarte uşor cu ei şi ei pot să afle foarte uşor care este activitatea artistului, ce face, când cântă, unde cântă ş.a.m.d. Eu o privesc ca pe o chestie pozitivă.

Am citit, între altele, un interviu în engleză, pe care l-ai dat tu când aveai 18 ani. Spuneai atunci că abia aştepţi să începi studiile la o universitate europeană. Sigur că şi Universitatea de Muzică din Bucureşti e o universitate europeană, dar eu am senzaţia că tu te gândeai la partea de vest a Europei. De ce ai rămas la Bucureşti?

Da, m-am gândit şi motivul pentru care m-am răzgândit, nu ştiu, poate nu convinge pe foarte multă lume, doar că m-am gândit că dacă sunt suficient de bun în ceea ce fac şi dacă îmi propun să fiu profesionist şi să-mi urmez scopurile până la capăt o pot face şi-n ţara în care m-am născut. Şi eu chiar am simţit nevoia să rămân şi să fac ceva în locul în care m-am născut. Nu să mă fac cunoscut, nu mi-am făcut un obiectiv din asta, dar pur şi simplu să fac muzică acolo unde am trăit şi să văd ce feedback am şi cum reacţionează publicul la chestia asta.

Şi până acum cum simţi atmosfera?

Simt că se dezvoltă. Am primit semnale foarte pozitive şi văd că muzica clasică în spcial de dezvoltă foarte mult în toate aspectele ei în România, în Bucureşti în special. Şi este un mediu, cred eu, foarte, foarte propice penru dezvoltarea unui tânăr muzician în momentul de faţă.

Mi se pare că în mod special în ultimii ani se dezvoltă aspectul cameral al muzicii. Tu mai cânţi în duo de pian cu Daniel Dascălu?

Da, noi ne-am pregătit pentru un concurs împreună şi avem de gând să nu ne oprim. Am câştigat Premiul II la Concursul "Suzana Szörenyi", la concursul internaţional de duo; atunci se afla la prima ediţie. Şi ne propunem să facem şi alte concursuri şi recitaluri, deci nu a fost un proiect temporar.

Iar în paralel cânţi în Ludens Piano Trio. Titlul are legătură cu partea ludică a muzicii?

Da, clar, am plecat de la rădăcina latină a cuvântului. Este doar un indiciu - ne-am gândit noi că ar fi interesant - un indiciu către ascultători şi către toţi cei care vor intra în contact cu ceea ce facem noi; arată că noi facem în primul rând lucrul acesta din plăcerea de a cânta şi n-o privim ca pe o chestie gravă, ci o privim ca pe o parte pozitivă şi ca pe o joacă, practic.

Când ai început să colaborezi în această formulă cu Ella Bokor şi Rafael Butaru?

Acum doi ani, aproximativ. Cred că deja avem doi ani de când cântăm împreună. Cred că am realizat ceva. Am repetat foarte, foarte mult timp împreună în perioada de început. În continuare o facem, dar am reuşit să asimilăm un repertoriu destul de mare în timp relativ scurt şi asta ne-a permis să încercăm şi concursuri internaţionale, să apărem şi în recitaluri şi s-o facem, consider eu, destul de bine pregătiţi.

A început trioul la clasa unui profesor de muzică de cameră la Conservator sau e un proiect independent?

E un proiect independent. Noi ne cunoşteam, practic, din Orchestra Română de Tineret; oricum, de la Conservator eu o ştiam pe Ella. După ce noi am vorbit, Rafael s-a mutat în Bucureşti. Între timp, a devenit concertmaestrul Operei Naţionale. Chiar a fost o întâlnire foarte, foarte fericită. Nu ştiu cum s-a întâmplat, dar s-a întâmplat şi nu părea foarte probabil să reuşim să obţinem un proiect atât de stabil şi să ne vedem o perioadă foarte lungă atât de regulat şi să cântăm atât de mult împreună în condiţiile în care niciului din noi nu e chiar liber. Sunt foarte, foarte mulţumit de acest proiect. Tocmai am lansat şi un site şi sper să ne vadă cât mai multă lume şi să intre în contact cu noi.

Aveţi şi imprimări pe care aveţi de gând să le lansaţi pe piaţă?

Da. Momentan plănuim să facem o sesiune seroasă de înregistrări. Până acum avem înregistrări şi imprimări din concerte. Eu, în general, sunt un fan al înregistrărilor live şi al imprimărilor live. Mi se pare o expeienţă pozitivă atât pentru artist, cât şi pentru ascultător. Seamănă foarte mult cu atmosfera unui concert, practic, dacă asculţi o înregistrare live; se simte tensiunea, se simte emoţia cu totul altfel decât într-o înregistrare de studio. Dar, cu toate astea, cred că vom face şi o înregistrare de studio.

Care sunt criteriile cu care lucraţi atunci când vă alegeţi repertoriul?

La început recunosc că am avut înclinaţia către un repertoriu mai puţin cunoscut şi am încercat să descoperim noi înşine după care să dăm şi mai departe…

Ce a însemnat asta? Poţi să-mi dai câteva nume de lucrări, compozitori?

Gaspar Casado, de exemplu. Are un trio pentru pian, vioară, violoncel absolut fantastic şi foarte puţină lume-l cunoaşte şi se cântă foare puţin. În România nu cred că s-a cântat deloc până să-l cântăm noi. Şi nu este neapărat un motiv de laudă, dar e o zonă unde aş cerceta non-stop; este un repertoriu atât de bogat, sunt lucrări atât de interesante şi eu cred că publicul ar merita să aibă şansa să le asculte şi să le asculte la concert, nu neapărat pe Youtube şi alte platforme.

La început aţi mers înspre un repertoriu inedit, să-i spunem. Apoi?

Da, după care l-am completat şi cu lucrări deja consacrate cum ar fi al treilea Trio în do minor de Brahms, Rahmaninov - triourile élégiaque şi Beethoven. Sunt extraordinar de multe lucrări foarte, foarte speciale pentru formula asta de trio. Într-adevăr, avem şansa să cercetăm o zonă foarte bogată, un repertoriu foarte bogat. Şi publicul, din ce am simţit eu, a reacţionat foarte bine la lucrările pe care nu le mai auzise până să le cântăm. Sunt foarte deschişi oamenii în România în general spre lucrări noi, spre compoziţii mai puţin cunoscute şi este un aspect foarte pozitiv pentru publicul de aici.

Există cineva (un profesor, o profesoară) care vă consiliază, o persoană căreia mergeţi să-i cântaţi după ce aţi citit partitura?

Am fost independenţi. Sigur, am avut şansa să lucrăm cu muzicieni fantastici, am obţinut Bursa SoNoRo Interferenţe cred de trei ori până acum cu trio-ul, am putut să mergem la workshopuri, dar ne-am păstrat cumva o anumită doză de independenţă care cred că ne ajută pe noi în ceea ce facem; ne ajută să nu ne bazăm neapărat pe părerea altor oameni, chiar şi păreri foarte avizate şi oameni care ne-ar ajuta enorm, dar într-un anumit punct consider că trebuie să avem curajul şi independenţa să spunem ce avem de spus.

Ai fost la foarte multe competiţii, atât în calitate de solist, cât şi cu duo-ul de pian şi cu trio-ul. Viaţa asta competiţională te motivează sau e un factor de stres?

E puţin din amândouă, din punctul meu de vedere. Este, clar, o provocare; este, clar, un stres în momentul în care te prezinţi la un concurs, dar, în acelaşi timp, este genul de eveniment pentru care te pregăteşti foarte, foarte serios şi cât se poate de profesionist, cât de profesionist poţi. Şi asta te împinge tot timpul mai departe în munca de artist, de cercetare, de perfecţionare ş.a.m.d. Din punctul meu de vedere, este poate cel mai bun test pentru un tânăr muzician un concurs. Sigur, poate fi de multe ori o dezamăgire, poate fi o provocare prea mare sau o provocare într-un anumit context prea dificilă de susţinut, dar chiar şi aşa, în condiţiile în care nu eşti mulţumit 100% de prestaţia de la un concurs, după terminarea concursului realizezi câtă experienţă ai câştigat şi cât de mult te-a ajutat de fapt concursul. Aici voiam să ajung: nu pun deloc accent pe rezultatul concursului, indiferent că e pozitiv sau negativ, ci mai mult pe experienţa în sine.

A fost vreun moment în care ai ştiut că muzica este cea căreia vrei să i te dedici?

Categoric, da. Concursurile nu sunt o certitudine, niciodată nu vor fi, dar sigur că am avut momente în care mi-am ridicat foarte multe întrebări şi m-am gândit dacă pot spune ceva nou, dacă are sens să fac ceea ce fac, dacă cineva apreciază ceea ce fac, dacă e corect sau e bine şi multe alte întrebări de genul acesta. Sigur că am avut şi momente în care n-am mai vrut să merg la nici un concurs, n-am mai vrut să merg nicăieri, n-am mai vrut să cânt deloc, dar cred că aceste momente fac parte din progresul şi din drumul unui muzician şi cred că dacă ar lipsi probabil ar lipsi şi dezvoltarea la potenţial maxim a muzicianului. Adică sunt lucruri care te fac să priveşti înapoi, după care, după ce ai conspectat ce ai făcut, poţi să treci mai departe, poţi să treci la următorul nivel. Şi cred că şi o dezamăgire - că tot vorbeam de concursuri - şi un concurs, o etapă de concurs "ratată" din perspectiva juriului - poate să reprezinte un pas important înainte. Nu-l realizezi în momentul respectiv. Sigur că acolo, în CV-ul meu, sunt trecute concursurile unde am reuşit să câştig un premiu, dar probabil că sunt şi mai importante pentru mine concursurile unde nu am reuşit să câştig premii şi…

Poate ar trebui trecute şi astea în CV-urile noastre…

Poate, poate, da. Ca importanţă a motivaţiei şi a dezvoltării unui muzician sunt foarte importante.

Ce alte zone artistice te atrag sau poate chiar inspiră?

Sunt atras de foarte multe zone ale artei. Aşa cum am spus la început, nu-mi place să categorisesc muzica în genuri. Iar dacă e să privesc un pic şi mai de sus situaţia aş privi arta în general ca o singură sursă, cumva, ca o entitate practic, care are mai multe faţade… nici nu ştiu cum să mă exprim, dar privesc foarte, foarte atent şi-mi dau seama că legăturile dintre arte sunt mult mai puternice decât credem. Legăturile dintre ceea ce poţi să admiri într-o pictură şi ceea ce poţi exprima apoi într-o interpretare a unei sonate de Beethoven, de exemplu, nu sunt două lucruri atât de îndepărtate precum par. Sau o plimbare în parc, care poate părea banală, te poate inspira pentru concertul din următoarea zi. Şi îmi place să-mi alimentez setea de cunoaştere şi de artă din cât mai multe perspective şi sunt un foarte, foarte mare admirator de artă plastică - nu pot să spun că sunt cunoscător încă - şi de literatură. Şi teatrul mă impresionează foarte mult, doar că e poate singurul loc unde m-aş fi văzut în afară de muzică, dacă stau să mă gândesc, fiindcă le consider foarte asemănătoare; în general, actoria şi muzica sunt foarte înrudite, ceea ce poate nu ne putem da seama din primul moment. Sunt atât de multe aspecte în muzică ce ţin de teatralitate şi de concepţie şi poţi învăţa atât de multe de la un actor care spune la un moment dat o replică şi o poate spune în o sută de mii de feluri diferite. Aşa putem face şi noi cu o frază muzicală şi trebuie să ne propunem şi să înţelegem cum vrem s-o spunem. Aşa că îmi place foarte mult, dar de multe ori nu pot - aici voiam să ajung - nu pot privi teatrul fără să fiu critic.

Cum aşa?

Pictura şi literatura le pot experimenta…

Şi muzica, spuneai…

Şi muzica, da, o pot experimenta pur şi simplu ca iubitor de artă. În teatru, recunosc, sunt mai subiectiv ca oriunde altundeva.

Vorbeşti despre legătura dintre arte şi poate că înainte de legătura dintre artele propriu-zise ar trebui să existe o legătură între artişti? Mie mi se pare că, cel puţin în generaţia mea, sau în cercul meu de prieteni, nu avem legătură directă cu alte arte. Mergem la spectacole de teatru, de dans contemporan, mergem la film, la expoziţii de pictură sau de fotografie, dar, cu toate astea, în cercul meu de prieteni nu se regăsesc decât muzicieni. Şi mi se pare că e o mare lipsă. În generaţia ta cum stau lucrurile­?

Eu cred că ar putea ieşi lucruri geniale din întâlniri între artişti din mai multe domenii.

Şi eu. Dar ce crezi că ne desparte?

Nu ştiu. Artiştii oricum au avut, dacă stăm să ne uităm un pic în istoria artei, foarte multe curente foarte importante care au reieşit din întâlniri de genul acesta şi din experienţe împărtăşite între artişti… şi idei… sunt lucruri extraordinar de pozitive care ar putea urma unei asemenea întâlniri.

Sigur, e întotdeauna vorba şi de un spirit al timpului, dar eu sunt convinsă că interacţiunea asta directă, conexiunea umană, lipseşte.

Şi mie mi se pare, din păcate, că lipseşte. Şi mi se pare că nu suntem deloc în contact unii cu ceilalţi. Eu, de exemplu, n-am absolut nici cea mai mică idee ce presupune să fii artist plastic şi poate că mi-ar plăcea. Poate mi-ar plăcea să am privilegiul să discut cu cineva de la arte plastice şi să împărtăşesc din experienţele mele de muzician, să le aflu pe cele de artist plastic. Din asemenea discuţii nu cred că pot ieşi decât proiecte foarte interesante.

Crezi că este vorba de nişte prejudecăţi pe care le avem, fiecare, în grupurile astea?

Nu. Cred că e vorba de ignoranţă. O spun şi mă includ şi pe mine aici, nu vreau să atac pe nimeni, Doamne fereşte!, dar suntem în aspectul acesta prea ignoranţi.

Poate putem remedia totuşi.

Sper. Eu o să încerc să aflu cât mai multe.

Ai un sfat pentru cei care vor să facă muzică? Există "prea devreme" sau "prea târziu"?

Nu cred. Poate exista prea devreme pentru a înţelege anumite lucruri. Prea târziu nu cred că există deloc. Sfatul meu ar fi, pur şi simplu, să-şi urmeze instinctul şi să nu renunţe la ceea ce consideră a fi propria artă şi propria înţelegere a artei, indiferent de ceea ce oamenii din jurul lor le spun. Mulţi artişti formidabili s-au format în contextul în care nimeni nu le aprecia arta şi după o sută sau două sute de ani au ajuns să fie apreciaţi la nivel mondial. Nu spun că asta se poate întâmpla oriunde şi oricând, dar se poate întâmpla şi e foarte important ca un artist să nu renunţe niciodată la crez şi la obiectivele pe care şi le impune.

Transcrierea interviului: Gina Macsenţian