ACUM:
23.30
Interpretul zilei (R)
Mari nume de ieri și de azi
Urmează: 0.00 Interpretul zilei (R)
Apoi: 0.30 Adagietto În inima nopții, sonorități aduse din inima nopții...

Trei răspunsuri despre tine Înapoi la: Emisiuni

Interviu cu pianistul Iulian Ochescu

Bookmark and Share
Publicat: Marți, 12 Decembrie 2017 , ora 9.00

Ai crescut într-o familie de muzicieni - mama ta este cântăreața Silvia Dumitrescu, iar tatăl tău, Florin Ochescu, este chitarist și compozitor. Dacă ai fi fost departe de muzică ți-ai fi găsit, totuși, aceeași cale?

Cred în teorie în ideea de destin, dar, în același timp, cred că destinul implică și locul, și părinții care-ți dau viață. Cred că nimic nu este întâmplător. Și faptul că am avut norocul să mă nasc într-o asemenea familie mi-a făcut automat un contact mult mai ușor și mai rapid cu muzica, cu muzica de calitate, și pentru asta nu pot decât să le mulțumesc (părinților). Poate dacă n-ar fi fost ei n-aș fi avut contact la modul profesionist cu muzica. Poate aș fi fost un meloman, poate mi-ar fi plăcut muzica clasică oricum.

Nu e puțin lucru nici acesta, să fii meloman. Acasă ascultai și muzică clasică sau numai rock, pop?

Da, se asculta multă muzică clasică, dar se asculta și rock, se asculta și pop, dar se asculta în principiu muzică de calitate și am învățat cu trecerea timpului că nu îmi place să categorisesc muzica în genuri - clasic, pop, rock, ci pur și simplu să mă gândesc și să apreciez dacă este o muzică de calitate sau nu și să o categorisesc așa. Deși eu am avut multe contacte cu tot felul de muzici, trebuie să recunosc că nici unul din genuri nu trebuie subapreciat. Nu înseamnă că dacă eu studiez muzica clasică și ascult doar muzică de calitate nu respect alte tipuri de muzici sau alte forme de exprimare muzicală. Dar, pur și simplu, consider că muzica bună este muzică bună, indiferent de genul ei.

Ce genuri ai include în coșul acesta, din punct de vedere muzical?

E o listă lungă, cu siguranță.

Câteva repere, să zicem.

O să încep cu Bach, normal, că n-aș putea să încep cu altcineva… Mozart… pentru muzica lui Enescu am în ultima perioadă o atracție foarte specială, mi se pare o formă atât de originală de exprimare ceea ce a scris, încât merită apreciat încă mai mult decât este apreciat acum. Știu că oricum este un nume imens în România și a devenit și internațional un nume imens și nu de ieri de azi, dar continu să cred că este oareum subapreciat în continuare la nivel internațional pentru cât de originală este muzica și pentru cât de revoluționară e. Dar sigur că, încă de mic, am avut contact și cu Pink Floid sau Deep Purple, sau formații de genul acesta; am apreciat foarte mult și apreciez în continuare genul acesta de muzică, fiindcă este făcută la un nivel foarte înalt.

Asculți și jazz, am citit!

Da, foarte mult, foarte mult.

Ce fel de jazz îți place?

Mi-au plăcut foarte multe curente, dar depinde foarte mult și de perioada în care mă aflu. Mi-a plăcut foarte mult bebop-ul, de exemplu, și Monk am ascultat foarte, foarte mult. Miles Davis, de exemplu, e iarăși un reper și cred că nu doar pentru mine, ci pentru foarte multă lume. Și Bill Evans este chiar un reper de expresivitate și de ce poate să însemne expresivitatea în muzică. Lista poate continua. Chiar ar trebui să vorbesc 15 minute dacă intru în domeniul acesta.

Resimți conștient interferența genurilor în ceea ce faci acum?

Clar, este un plus în zona de creativitate, consider eu. Pentru orice artist consider că este un lucru foarte, foarte benefic să îți deschizi mintea cât poți de mult și să îți deschizi percepția cât poți de mult și, pur și simplu, să nu te lași influențat de alte păreri, ci să-ți faci singur păreri ascultând orice poți asculta.

Să mai creăm un mic scenariu. Te duci la un concert, dar nu ești tu interpretul, ești în public, asculți. Ce aștepți de la cei de pe scenă?

Îmi place să nu ascult critic. Nu-mi place să ascult neapărat din perspectiva unui muzician profesionist, ci pur și simplu din perspectiva unui iubitor de muzică. Am mult mai mari satisfacții la un concert când pur și simplu nu mă gândesc, nu vreau să critic sau să apreciez în vreun fel artistul care e pe scenă, ci să mă las purtat de muzică și, de altfel, consider că doar în momentul în care ești complet interesat de muzică și doar de muzică îți poți face o părere foarte reală și pozitivă despre concert. Aici, sigur, se poate discuta destul de mult despre cât a început să conteze imaginea unui artist și ce procentaj din public ascultă și pune accent pe muzică și ce procentaj pune accent pe apariție. Să ne gândim poate de ce un nume ca David Garret are cariera pe care o are și dacă a contat imaginea, cât contează ș.a.m.d. E clar că e important și poate e și normal să fie așa, dar consider că ar trebui să se plece de la ideea de muzician; și a fi muzician profesionist înseamnă, până la urmă, a te ocupa de partea muzicală în primul rând și-n al doilea rând de imagine.

Deci crezi într-un soi de sobrietate?

Nu neapărat. Dacă un artist, de exemplu, mă poate impresiona, dacă aduce ceva nou din punctul acesta de vedere, sau oricât de extravagant ar fi, nu pot să spun că-mi displace, nu mă influențează în nici o măsură aspectul acesta, dar aș prefera să rămână așa, aș prefera să nu mă influențeze imaginea, ci pur și simplu să ascult și-n funcție de asta să-mi fac o părere.

Apropo de imagine și de faptul că suntem din ce în ce mai vizuali. Ajută social media un tânăr muzician în ziua de azi?

Eu consider că ajută, fiindcă foarte multe contacte ar fi obținute foarte greu. Vorbesc de contacte profesionale, vorbesc de contacte cu melomani, cu public, cu prieteni; comunici foarte, foarte ușor cu ei și ei pot să afle foarte ușor care este activitatea artistului, ce face, când cântă, unde cântă ș.a.m.d. Eu o privesc ca pe o chestie pozitivă.

Am citit, între altele, un interviu în engleză, pe care l-ai dat tu când aveai 18 ani. Spuneai atunci că abia aștepți să începi studiile la o universitate europeană. Sigur că și Universitatea de Muzică din București e o universitate europeană, dar eu am senzația că tu te gândeai la partea de vest a Europei. De ce ai rămas la București?

Da, m-am gândit și motivul pentru care m-am răzgândit, nu știu, poate nu convinge pe foarte multă lume, doar că m-am gândit că dacă sunt suficient de bun în ceea ce fac și dacă îmi propun să fiu profesionist și să-mi urmez scopurile până la capăt o pot face și-n țara în care m-am născut. Și eu chiar am simțit nevoia să rămân și să fac ceva în locul în care m-am născut. Nu să mă fac cunoscut, nu mi-am făcut un obiectiv din asta, dar pur și simplu să fac muzică acolo unde am trăit și să văd ce feedback am și cum reacționează publicul la chestia asta.

Și până acum cum simți atmosfera?

Simt că se dezvoltă. Am primit semnale foarte pozitive și văd că muzica clasică în spcial de dezvoltă foarte mult în toate aspectele ei în România, în București în special. Și este un mediu, cred eu, foarte, foarte propice penru dezvoltarea unui tânăr muzician în momentul de față.

Mi se pare că în mod special în ultimii ani se dezvoltă aspectul cameral al muzicii. Tu mai cânți în duo de pian cu Daniel Dascălu?

Da, noi ne-am pregătit pentru un concurs împreună și avem de gând să nu ne oprim. Am câștigat Premiul II la Concursul "Suzana Szörenyi", la concursul internațional de duo; atunci se afla la prima ediție. Și ne propunem să facem și alte concursuri și recitaluri, deci nu a fost un proiect temporar.

Iar în paralel cânți în Ludens Piano Trio. Titlul are legătură cu partea ludică a muzicii?

Da, clar, am plecat de la rădăcina latină a cuvântului. Este doar un indiciu - ne-am gândit noi că ar fi interesant - un indiciu către ascultători și către toți cei care vor intra în contact cu ceea ce facem noi; arată că noi facem în primul rând lucrul acesta din plăcerea de a cânta și n-o privim ca pe o chestie gravă, ci o privim ca pe o parte pozitivă și ca pe o joacă, practic.

Când ai început să colaborezi în această formulă cu Ella Bokor și Rafael Butaru?

Acum doi ani, aproximativ. Cred că deja avem doi ani de când cântăm împreună. Cred că am realizat ceva. Am repetat foarte, foarte mult timp împreună în perioada de început. În continuare o facem, dar am reușit să asimilăm un repertoriu destul de mare în timp relativ scurt și asta ne-a permis să încercăm și concursuri internaționale, să apărem și în recitaluri și s-o facem, consider eu, destul de bine pregătiți.

A început trioul la clasa unui profesor de muzică de cameră la Conservator sau e un proiect independent?

E un proiect independent. Noi ne cunoșteam, practic, din Orchestra Română de Tineret; oricum, de la Conservator eu o știam pe Ella. După ce noi am vorbit, Rafael s-a mutat în București. Între timp, a devenit concertmaestrul Operei Naționale. Chiar a fost o întâlnire foarte, foarte fericită. Nu știu cum s-a întâmplat, dar s-a întâmplat și nu părea foarte probabil să reușim să obținem un proiect atât de stabil și să ne vedem o perioadă foarte lungă atât de regulat și să cântăm atât de mult împreună în condițiile în care niciului din noi nu e chiar liber. Sunt foarte, foarte mulțumit de acest proiect. Tocmai am lansat și un site și sper să ne vadă cât mai multă lume și să intre în contact cu noi.

Aveți și imprimări pe care aveți de gând să le lansați pe piață?

Da. Momentan plănuim să facem o sesiune seroasă de înregistrări. Până acum avem înregistrări și imprimări din concerte. Eu, în general, sunt un fan al înregistrărilor live și al imprimărilor live. Mi se pare o expeiență pozitivă atât pentru artist, cât și pentru ascultător. Seamănă foarte mult cu atmosfera unui concert, practic, dacă asculți o înregistrare live; se simte tensiunea, se simte emoția cu totul altfel decât într-o înregistrare de studio. Dar, cu toate astea, cred că vom face și o înregistrare de studio.

Care sunt criteriile cu care lucrați atunci când vă alegeți repertoriul?

La început recunosc că am avut înclinația către un repertoriu mai puțin cunoscut și am încercat să descoperim noi înșine după care să dăm și mai departe…

Ce a însemnat asta? Poți să-mi dai câteva nume de lucrări, compozitori?

Gaspar Casado, de exemplu. Are un trio pentru pian, vioară, violoncel absolut fantastic și foarte puțină lume-l cunoaște și se cântă foare puțin. În România nu cred că s-a cântat deloc până să-l cântăm noi. Și nu este neapărat un motiv de laudă, dar e o zonă unde aș cerceta non-stop; este un repertoriu atât de bogat, sunt lucrări atât de interesante și eu cred că publicul ar merita să aibă șansa să le asculte și să le asculte la concert, nu neapărat pe Youtube și alte platforme.

La început ați mers înspre un repertoriu inedit, să-i spunem. Apoi?

Da, după care l-am completat și cu lucrări deja consacrate cum ar fi al treilea Trio în do minor de Brahms, Rahmaninov - triourile élégiaque și Beethoven. Sunt extraordinar de multe lucrări foarte, foarte speciale pentru formula asta de trio. Într-adevăr, avem șansa să cercetăm o zonă foarte bogată, un repertoriu foarte bogat. Și publicul, din ce am simțit eu, a reacționat foarte bine la lucrările pe care nu le mai auzise până să le cântăm. Sunt foarte deschiși oamenii în România în general spre lucrări noi, spre compoziții mai puțin cunoscute și este un aspect foarte pozitiv pentru publicul de aici.

Există cineva (un profesor, o profesoară) care vă consiliază, o persoană căreia mergeți să-i cântați după ce ați citit partitura?

Am fost independenți. Sigur, am avut șansa să lucrăm cu muzicieni fantastici, am obținut Bursa SoNoRo Interferențe cred de trei ori până acum cu trio-ul, am putut să mergem la workshopuri, dar ne-am păstrat cumva o anumită doză de independență care cred că ne ajută pe noi în ceea ce facem; ne ajută să nu ne bazăm neapărat pe părerea altor oameni, chiar și păreri foarte avizate și oameni care ne-ar ajuta enorm, dar într-un anumit punct consider că trebuie să avem curajul și independența să spunem ce avem de spus.

Ai fost la foarte multe competiții, atât în calitate de solist, cât și cu duo-ul de pian și cu trio-ul. Viața asta competițională te motivează sau e un factor de stres?

E puțin din amândouă, din punctul meu de vedere. Este, clar, o provocare; este, clar, un stres în momentul în care te prezinți la un concurs, dar, în același timp, este genul de eveniment pentru care te pregătești foarte, foarte serios și cât se poate de profesionist, cât de profesionist poți. Și asta te împinge tot timpul mai departe în munca de artist, de cercetare, de perfecționare ș.a.m.d. Din punctul meu de vedere, este poate cel mai bun test pentru un tânăr muzician un concurs. Sigur, poate fi de multe ori o dezamăgire, poate fi o provocare prea mare sau o provocare într-un anumit context prea dificilă de susținut, dar chiar și așa, în condițiile în care nu ești mulțumit 100% de prestația de la un concurs, după terminarea concursului realizezi câtă experiență ai câștigat și cât de mult te-a ajutat de fapt concursul. Aici voiam să ajung: nu pun deloc accent pe rezultatul concursului, indiferent că e pozitiv sau negativ, ci mai mult pe experiența în sine.

A fost vreun moment în care ai știut că muzica este cea căreia vrei să i te dedici?

Categoric, da. Concursurile nu sunt o certitudine, niciodată nu vor fi, dar sigur că am avut momente în care mi-am ridicat foarte multe întrebări și m-am gândit dacă pot spune ceva nou, dacă are sens să fac ceea ce fac, dacă cineva apreciază ceea ce fac, dacă e corect sau e bine și multe alte întrebări de genul acesta. Sigur că am avut și momente în care n-am mai vrut să merg la nici un concurs, n-am mai vrut să merg nicăieri, n-am mai vrut să cânt deloc, dar cred că aceste momente fac parte din progresul și din drumul unui muzician și cred că dacă ar lipsi probabil ar lipsi și dezvoltarea la potențial maxim a muzicianului. Adică sunt lucruri care te fac să privești înapoi, după care, după ce ai conspectat ce ai făcut, poți să treci mai departe, poți să treci la următorul nivel. Și cred că și o dezamăgire - că tot vorbeam de concursuri - și un concurs, o etapă de concurs "ratată" din perspectiva juriului - poate să reprezinte un pas important înainte. Nu-l realizezi în momentul respectiv. Sigur că acolo, în CV-ul meu, sunt trecute concursurile unde am reușit să câștig un premiu, dar probabil că sunt și mai importante pentru mine concursurile unde nu am reușit să câștig premii și…

Poate ar trebui trecute și astea în CV-urile noastre…

Poate, poate, da. Ca importanță a motivației și a dezvoltării unui muzician sunt foarte importante.

Ce alte zone artistice te atrag sau poate chiar inspiră?

Sunt atras de foarte multe zone ale artei. Așa cum am spus la început, nu-mi place să categorisesc muzica în genuri. Iar dacă e să privesc un pic și mai de sus situația aș privi arta în general ca o singură sursă, cumva, ca o entitate practic, care are mai multe fațade… nici nu știu cum să mă exprim, dar privesc foarte, foarte atent și-mi dau seama că legăturile dintre arte sunt mult mai puternice decât credem. Legăturile dintre ceea ce poți să admiri într-o pictură și ceea ce poți exprima apoi într-o interpretare a unei sonate de Beethoven, de exemplu, nu sunt două lucruri atât de îndepărtate precum par. Sau o plimbare în parc, care poate părea banală, te poate inspira pentru concertul din următoarea zi. Și îmi place să-mi alimentez setea de cunoaștere și de artă din cât mai multe perspective și sunt un foarte, foarte mare admirator de artă plastică - nu pot să spun că sunt cunoscător încă - și de literatură. Și teatrul mă impresionează foarte mult, doar că e poate singurul loc unde m-aș fi văzut în afară de muzică, dacă stau să mă gândesc, fiindcă le consider foarte asemănătoare; în general, actoria și muzica sunt foarte înrudite, ceea ce poate nu ne putem da seama din primul moment. Sunt atât de multe aspecte în muzică ce țin de teatralitate și de concepție și poți învăța atât de multe de la un actor care spune la un moment dat o replică și o poate spune în o sută de mii de feluri diferite. Așa putem face și noi cu o frază muzicală și trebuie să ne propunem și să înțelegem cum vrem s-o spunem. Așa că îmi place foarte mult, dar de multe ori nu pot - aici voiam să ajung - nu pot privi teatrul fără să fiu critic.

Cum așa?

Pictura și literatura le pot experimenta…

Și muzica, spuneai…

Și muzica, da, o pot experimenta pur și simplu ca iubitor de artă. În teatru, recunosc, sunt mai subiectiv ca oriunde altundeva.

Vorbești despre legătura dintre arte și poate că înainte de legătura dintre artele propriu-zise ar trebui să existe o legătură între artiști? Mie mi se pare că, cel puțin în generația mea, sau în cercul meu de prieteni, nu avem legătură directă cu alte arte. Mergem la spectacole de teatru, de dans contemporan, mergem la film, la expoziții de pictură sau de fotografie, dar, cu toate astea, în cercul meu de prieteni nu se regăsesc decât muzicieni. Și mi se pare că e o mare lipsă. În generația ta cum stau lucrurile­?

Eu cred că ar putea ieși lucruri geniale din întâlniri între artiști din mai multe domenii.

Și eu. Dar ce crezi că ne desparte?

Nu știu. Artiștii oricum au avut, dacă stăm să ne uităm un pic în istoria artei, foarte multe curente foarte importante care au reieșit din întâlniri de genul acesta și din experiențe împărtășite între artiști… și idei… sunt lucruri extraordinar de pozitive care ar putea urma unei asemenea întâlniri.

Sigur, e întotdeauna vorba și de un spirit al timpului, dar eu sunt convinsă că interacțiunea asta directă, conexiunea umană, lipsește.

Și mie mi se pare, din păcate, că lipsește. Și mi se pare că nu suntem deloc în contact unii cu ceilalți. Eu, de exemplu, n-am absolut nici cea mai mică idee ce presupune să fii artist plastic și poate că mi-ar plăcea. Poate mi-ar plăcea să am privilegiul să discut cu cineva de la arte plastice și să împărtășesc din experiențele mele de muzician, să le aflu pe cele de artist plastic. Din asemenea discuții nu cred că pot ieși decât proiecte foarte interesante.

Crezi că este vorba de niște prejudecăți pe care le avem, fiecare, în grupurile astea?

Nu. Cred că e vorba de ignoranță. O spun și mă includ și pe mine aici, nu vreau să atac pe nimeni, Doamne ferește!, dar suntem în aspectul acesta prea ignoranți.

Poate putem remedia totuși.

Sper. Eu o să încerc să aflu cât mai multe.

Ai un sfat pentru cei care vor să facă muzică? Există "prea devreme" sau "prea târziu"?

Nu cred. Poate exista prea devreme pentru a înțelege anumite lucruri. Prea târziu nu cred că există deloc. Sfatul meu ar fi, pur și simplu, să-și urmeze instinctul și să nu renunțe la ceea ce consideră a fi propria artă și propria înțelegere a artei, indiferent de ceea ce oamenii din jurul lor le spun. Mulți artiști formidabili s-au format în contextul în care nimeni nu le aprecia arta și după o sută sau două sute de ani au ajuns să fie apreciați la nivel mondial. Nu spun că asta se poate întâmpla oriunde și oricând, dar se poate întâmpla și e foarte important ca un artist să nu renunțe niciodată la crez și la obiectivele pe care și le impune.

Transcrierea interviului: Gina Macsențian

Irina Cristina Vasilescu