Trei răspunsuri despre tine Înapoi la: Emisiuni

Interviu cu mezzo-soprana Sorana Negrea

Bookmark and Share
Publicat: Marți, 5 Decembrie 2017 , ora 9.00

Numele tău complet este Sorana Melania Negrea Stoica. Negrea vine din partea mamei, Stoica din partea tatălui; ambii sunt muzicieni și tu ai crescut înconjurată de muzică. Descrie-ne puțin parcursul tău profesional. Când ai început?

Am început cu studiul pianului la 5 ani. Era oarecum normal, făcând parte dintr-o familie de muzicieni. După aceea, prin clasa a VII-a, a VIII-a, m-am gândit eu că aș vrea să cânt. Pur și simplu îmi plăcea ce aud de pe la clasa de canto, îmi plăcea ce auzeam pe la concerte, pe internet, unde mai aveam acces să aud. Și am zis: De ce nu? Hai să încerc! Și părinții mei m-au susținut, iar din clasa a IX-a am făcut în paralel pian și canto. Mă rog, la început nu am fost foarte încântată de faptul că ai mei au insistat să continuu și cu pianul. Aș fi vrut să fac numai canto din clasa a IXa, dar a fost mult mai bine (că am continuat și cu pianul), pentru că cei de la canto aveau niște cursuri mult mai puțin dezvoltate și făcând cursuri alături de cei care le făceau intensiv și demult asta m-a ajutat foarte mult. După ce am terminat liceul, am dat la facultate, la Conservator, doar la canto.


Prima ta profesoară a știut de la bun început că ai o voce de mezzosoprană sau ați tatonat și prin alte registre?

Cred că la început, așa, la o primă ascultare și cu o voce evident nelucrată, neimpostată, a zis că s-ar putea să mă îndrept spre soprană; în nici un caz soprană de coloratură, o soprană mai dramatică poate, dar după aceea imediat s-a lămurit că sunt mezzosoprană și nu a fost nici o problemă de genul acesta.


Când s-a lămurit asta?

Cred că de la a doua lecție. Chiar n-a durat mult.


E un mit sau e adevărat că vocile grave, inclusiv cele feminine, se dezvoltă mai târziu?

Cred că așa este. Poate și pentru că rolurile care sunt scrise pentru vocile de genul acesta sunt mai greu abordabile pentru cineva care este la început de drum. Și-atunci poate și de asta există această vorbă; nu e chiar mit, are și o parte de adevăr, zic eu.


Ce cântă la început o voce de mezzosoprană?

Îmi amintesc că am făcut niște studii de Vaccai, niște arii preclasice, nu Bach și Händel, niște arii mult mai ușoare și cu mai puține note. Niște arii de Mozart - cum ar fi Cherubino… arii de genul acesta.


Ai cântat foarte mult și cu orchestra. Îți mai amintești și ce ai cântat prima dată cu orchestra?

Cred că prima dată am cântat aria Mitranei din opera Mitrana de Rossi. Un fel de Mozart ca stil, este destul de clasic.


Ți-a plăcut să fii pe scenă în calitate de cântăreață?

Da.


De la bun început?

Da. Și mi-a plăcut mult mai mult decât în calitate de pianistă.

De ce?

Nu știu. Cred că unul dintre motive e faptul că ai contact vizual direct cu publicul, tot timpul.


Și asta-ți place? Pe mine, de exemplu, m-ar deconcerta.

Da, îmi place. Bine, nu mă uit tot timpul la ei și probabil că dacă aș fi tot timpul atentă la reacțiile lor sau la neatenția unora, sau la discuțiile, poate, dintre unii care stau în public, probabil că m-aș deconcerta, dar îmi place, îmi place să-i văd.


Simți că ai o putere, astfel, asupra sălii?

Și asta, parțial, dar cred că este și faptul că le văd reacțiile în timp real. Și, ca pianist, evident… nu poți să cânți la pian și să te uiți într-o parte, la public. Așa le văd reacțiile în timp real, îi văd dacă le place, dacă nu le place, mă rog…


E ceva ce te motivează, deci.

Da.


Ce alte lucruri te mai motivează când ești pe scenă în fața unei orchestre, nu într-un spectacol de operă, unde presupun că nu prea vezi ce se întâmplă în sală?

Nu, în spectacolele de operă și, câteodată, și în concerte, sunt reflectoarele foarte puternice și nu prea vezi decât, eventual, primele două-trei rânduri, dar oricum sunt undeva acolo, în întuneric, în ceață, și nu prea înțelegi ce se întâmplă. Ce mă motivează? Cred că în general, la orice ieșire pe scenă, lucrul la care mă gândesc este să cânt, să performez - urăsc cuvântul acesta, dar, mă rog, înglobează mai multe. Să performez, deci, cât mai bine penru momentul la care sunt atunci și pentru ziua în care sunt atunci. Există zile mai proaste, zile mai bune, dar încerc ca de fiecare dată când ies pe scenă să fie zile bune.


Apropo de zile bune și de zile mai puțin bune - intervine aici ceva cu totul natural, care le afectează, însă, pe femei și care în cazul vostru, al cântărețelor, poate influența negativ interpretarea din momentul respectiv...afectează, chiar, mușchiul diafragmei...Cum treceți peste asta, lună de lună?

E adevărat că se poate întâmpla, dar eu sunt norocoasă din punctul acesta de vedere. Niciodată nu am avut mari probleme în acea perioadă, dar, într-adevăr, te simți un pic mai fără chef, fără energie și asta contează foarte mult, să ai energie pe scenă. Și la o repetiție contează foarte mult. Adică, îți cam vine să stai în pat și să nu faci nimic, dar câteodată nu se poate.


Și ce te aduce la repetiții, în afară de simțul datoriei?

Simțul datoriei și faptul că dacă sunt scrisă la avizier sau dacă este un concert sau ceva particular al meu, mi-am dat cuvântul că voi face respectivul lucru și pe nimeni nu interesează dacă eu poate nu mă simt bine sau sunt într-o zi mai proastă, sau astăzi n-am chef și așa mai departe…


Ai pomenit avizierul și te referi la cel al Operei Naționale bucureștene, unde ești solistă din anul 2010. Ai deja o experiență foarte bogată acolo. Avem ocazia să te vedem foarte des pe scenă, în majoritatea producțiilor. Deci ai avut ocazia să colaborezi cu foarte mulți dirijori, cu foarte mulți regizori. Ce face, din punctul tău de vedere, din punctul de vedere al unui cântăreț, un dirijor să fie bun într-un spectacol de operă?

Fără să spun că m-aș pricepe la dirijat, nu-mi permit să spun asta, cred că pentru un dirijor este greu să dirijeze operă pentru că în același timp trebuie să conduci și orchestra și soliștii și corul… este o masă mare de oameni pe care trebuie să-i aduni și toți să fie în aceeași sâmbătă (râde). Îmi place când pot să mă bazez pe dirijorul respectiv, pentru că într-un spectacol sunt inerente și anumite greșeli - poate partenerul uită replica, sau uiți regia, faci o mișcare pe care nu trebuia s-o faci și în momentul acela nu mai știi ce urmează din punct de vedere muzical pentru că îți dai seama că nu ești în locul care trebuie și nu faci ceea ce trebuie, sau n-ai dus un obiect de recuzită unde trebuia și-ți amintești după aia și îl duci după aia, chestii de genul acesta care se pot întâmpla, sunt omenești - și, de foarte multe ori, cei care salvează situația sunt dirijorii. De asta spun că dacă te poți baza pe dirijorul respectiv este perfect. Și cei care salvează situația mai sunt și sufleurii.


Iarăși, niște persoane pe care nu le vedem, dar care joacă un rol foarte important.

Sunt foarte importante, da. Și la repetiții, mai ales la repetițiile de regie, sufleurii sunt cei care ne dirijează, evident în conformitate cu ceea ce dorește dirjorul spectacolului respectiv.


Revenind la relația cu dirijorii - există încredere câștigată instantaneu de ambele părți?

În relațiile cu dirijorii cu care ai tot cântat, evident, e ceva care se dezvoltă în timp și care pornește pe niște baze; adică îți dai seama de la început dacă poți să ai încredere și dacă dirijorul respectiv este bun și, pe de altă parte, cred că și el își dă seamă dacă poate să aibă încredere în solistul respectiv. Până la urmă, este vorba despre încredere reciprocă. Și dirijorul respectiv cred că merge pe ideea că în momentul în care ai un solist pe scenă, ai încredere în el că îți va face treaba exact cum ați discutat la repetiții, va cânta cum ați discutat ș.a.m.d. și poate nici nu-și face probleme că unul uită replicile de fiecare dată sau că muzical greșește.


Lumea operei este fascinantă. Și într-o producție sunt implicate atât de multe persoane - pe multe dintre ele nu le vedem niciodată: mașiniști, tot felul de tehnicieni - poți să ne care sunt etapele prin care treceți atunci când asamblați ceva atât de amplu, un spectacol de operă? Tu, de exemplu. Cum primești rolurile?

Câteodată pur și simplu se afișează la avizier distribuția pentru premiera sau spectacolul X, iar alte dăți, mai ales în ultimul timp, se merge pe audiții, castinguri, ca să folosesc termenul pe care-l folosește toată lumea mai nou în România. Dar, în general, castingurile sunt pentru rolurile mari. De obicei, pentru rolurile medii și pentru rolurile mici sunt persoane din teatru în care conducerea, dirijorii respectivi au încredere că vor face rolul bine, cu toate că nu l-a făcut până atunci. Următoarea etapă este să înveți rolul respectiv și pentru asta se dau repetiții cu pianiștii. După aceea încep ansamblurile, adică repetițiile muzicale cu dirijor, dacă avem un pic de noroc, și repetiții muzicale cu orchestră. După ce ai învățat muzical încep și regiile.


În ultima vreme au fost foarte mulți regizori străini invitați aici, la București, la operă. Cam cât timp aveți în medie pentru pregătirea părții de regie?

În general cam o lună și jumătate; de la începutul regiilor până când se trece la scenă cu regiile și în decorul care, între timp, se face. După aceea, la scenă, evident, se schimbă anumite lucruri pentru că sunt alte distanțe. Poate văzând din sală regizorul își dă seama că aici ar merge să facem o schimbare, aici ar da mai bine să facem în alt fel ș.a.m.d. După aceea sunt generalele și spectacolul propriu-zis.

Seara de premieră e cu emoții mari pentru tine?

Da. Emoții am la fiecare spectacol, chit că poate am făcut spectacolul respectiv de nu știu câte ori, pentru că fiecare ieșire în scenă este foarte importantă și-atunci, dacă spectacolul este mult mai proaspăt, sau debutez într-un spectacol la care n-am avut foarte multe repetiții, este cu și mai multe emoții, pentru că nu este atât de multă siguranță. Dar la spectacolele la care se fac premiere avem foarte multe repetiții de obicei, și-atunci intri într-un anumit ritm. Este cu totul altceva când ai publicul în față, ai mult mai multe emoții, dar este puțin mai ușor.


Pentru că am ajuns la partea asta de regie, există în continuare tot felul de prejudecăți, de preconcepții, inclusiv ale cântăreților. Mulți dintre ei nu acceptă - nici aici, nici în străinătate - să joace în producții așa-zis noi, moderne. Eu te-am auzit însă pe tine (de fapt pe toți membrii echipei unice de la Falstaff) vorbind foarte frumos despre colaborarea cu Graham Vick. Erați fascinați cu toții, asta țin foarte bine minte. Dincolo de reacțiile publicului, despre care nu discutăm acum, ce ți-a plăcut ție în mod deosebit în lucrul cu el?

Producția de Falstaff a fost o producție care n-a mers pe drumul normal pe care l-am descris mai devreme, în sensul că echipa aceasta unică a fost anunțată foarte târziu ca facând parte din proiect. Am fost anunțați la mijloc de decembrie, au intervenit și sărbătorile, și, după aceea, la început de ianuarie, 4 ianuarie, a venit Graham Vick să înceapă regiile, motiv pentru care noi nu știam foarte bine muzical, ceea ce nu e prea frumos, dar Graham Vick a înțeles foarte bine ce s-a întâmplat, a înțeles situația. Pe de altă parte, am înțeles că la toate producțiile lui insistă să lucreze cu o singură distribuție pentru că - acesta cred că este motivul lui - face niște relații între personaje, face niște relații mai presus decât între personaje, ci face relații între oamenii cu care lucrează, bazându-se pe personajele operei respective. Ca să revin, a venit Graham Vick și nu am putut să începem regiile propriu-zise, așa că el pur și simplu a stat lângă noi, la pian, și a învățat împrenă cu noi, a lucrat cu noi… am învățat deodată și partea muzicală și intențiile regizorale, ce vrea el să facă. Și după aceea am început regiile propriu-zise.


Cred că ați învățat foarte multe. Știu că una dintre colegele tale, n-o să-i spun numele, spunea că s-a schimbat după lucrul cu Graham Vick; s-a schimbat nu numai ca muzician, ci cu totul. Ai simțit vreodată vreo transformare interioară atât de amplă după vreun spectacol sau după vreo colaborare cu cineva anume (fie el regizor, dirijor, un partener de scenă, un cântăreț, o cântăreață)?

O dezvoltare amplă de genul acesta nu, dar la fiecare rol pe care l-am făcut am găsit anumite lucruri pe care le-am învățat; am mai pus ceva nou, am mai clădit, am mai pus o cărămidă la ceea ce știam până atunci. Falstaff, într-adevăr, a fost o producție foare ciudată ca repetiții. Niciodată nu mi s-a întâmplat să lucrez așa la o premieră. Graham Vick, după părerea mea, se pricepe foarte bine la voci și, mai mult decât atât, se pricepe foarte bine la oameni, pentru că a făcut rolurile respective, a făcut personajele respective în funcție de cum suntem noi, adaptați noi la personajele respective; foarte mult s-a bazat pe cum suntem noi ca personalități, caractere și cred că și de asta îi place să lucreze cu o singură distribuție.


Ce rol ai jucat în producția asta?

Eu am jucat Meg Page.


Și cum era Meg Page aici?

Meg Page, ca și celelalte doamne și domnișoare din producție, pentru că era o producție modernă, erau niște semi-pițipoance; erau niște doamne cu mulți bani cărora le place să facă cumpărături, le place să se distreze și care îi fac această farsă lui Falstaff, evident și dintr-o așa-zisă răzbunare, dar și din dorința de a se distra.


Am o listă foarte lungă cu rolurile pe care le-ai cântat până acum: Spiridon din O noapte furtunoasă, Amor, Maddalena din Rigoletto, Fenena din Nabucco, Ulrica - relativ de curând, nu?

Da, Ulrica am cântat-o în ultima premieră a Operei Naționale din București, premieră care a fost anul acesta în aprilie și am avut onoarea, privilegiul de a fi considerată pentru acest rol, ceea ce m-a bucurat foarte mult. Este un rol greu. Inițial, trebuie să recunosc, nu mă simțeam 100% pregătită, nu am spus da, vreau să fac Ulrica, eu pot și mâine, dacă vreți, intru pe scenă. Ceea ce m-a ajutat foarte mult și din punct de vedere tehnic, dar și din punct de vedere al încrederii în mine, a fost un masterclass la care a venit domnul Budoiu de la Cluj și care a lucrat cu noi foarte multe fragmente din Bal mascat, a lucrat cam toată opera de fapt, și asta m-a ajutat foarte mult pentru că am tot trecut rolul, mi-a dat și niște indicații care m-au ajutat foarte mult și, mai presus decât tot, mi-a dat foarte multă încredere în mine și mi-am dat seama că pot să fac acest rol.


Sunt roluri la care visezi, pe care n-ai apucat încă, dintr-un motiv sau altul, să le interpretezi?

Da. Până în momentul de față eu am făcut roluri mici și medii cel mai mult la operă și am avut și norocul, privilegiul, de a face Carmen. Și la Carmen mi s-a întâmplat o chestie foarte interesantă. Evident că-mi dădeam seama cât de mult e de cântat și că e greu și că este mai mult decât avusesem până atunci de cântat în orice rol, dar cel mai bine mi-am dat seama după spectacol, când stăteam și mă gândeam "chiar e mult și chiar ai putut!" Nu știu cât de profesionist sună ce am spus acum, dar acesta este adevărul.


Nu. Sună ca o mărturisire de după, de după o probă.

Da, exact. După o încercare. Apropo de roluri pe care aș vrea să le fac: aș vrea să cânt Azucena din Trubadurul și sper să nu treacă foarte mult timp până când o să am ocazia - poate aici, la București, poate în altă parte, nu știu. Mi-aș dori să se monteze Trubadurul aici, pentru că e o operă care în primul rând place foarte mult publicului; e o muzică superbă și nu văd de ce nu s-ar cânta și aici. Ar mai fi Dalila din Samson și Dalila…


Pe care văd că aici, în CV-ul tău, ai trecut-o în studiu.

Da, este un studiu privat. Așa cum și Azucena este în studiu, pentru că m-am gândit că dacă am un pic de timp liber de ce să nu învăț ceva nou și să mi-l pun în voce și după aceea să-l las să stea și să crească pentru când, poate, voi avea ocazia să-l cânt.


Ai zis timp liber - două cuvinte care nu prea apar în vocabularul vostru. Bun, o să spună lumea… dar li se termină stagiunea, totuși. Dar voi, cântăreții, sunteți ocupați chiar și în perioada verii: participați la diverse competiții, masterclass-uri și pregătiți, bineînțeles, stagiunea viitoare, rolurile pe care le veți cânta, reluați, eventual, roluri pe care nu le-ați mai trecut demult. Există, deci, timp liber pentru cântăreții de operă?

Mai există. Dacă te străduiești puțin, există. Apuci să pleci într-o vacanță. Nu în timpul stagiunii, eventual de sărbătorile de iarnă, atunci da, dar dacă știi că ai ceva de făcut parcă nici nu te lasă sufletul și conștiința să stai așa și să lași zilele să treacă. Evident, o vacanță este binemeritată și binevenită. Să mergi la mare vara e posibil.


E posibil să fii și iarna la mare, cum ai fost tu de curând la Constanța, pentru a urmări un spectacol în care cânta colegul tău Alfredo Pascu. Știu că și aici, la București, ești des prezentă în sala operei pentru alte spectacole decât cele în care cânți tu.

Da, în general sunt. Există și multă curiozitate - vreau să văd un spectacol, să văd un coleg care debutează ș.a.m.d. și îmi place să mă mai duc să văd. Și în ultimul timp am avut ocazia să ascult la București niște nume mari care au fost invitate să cânte în galele care au fost la Operă.


Cine te-a impresionat în mod deosebit?

Mi-a plăcut foarte mult, pentru că fiecare se gândește la vocea lui, evident, mezzo-soprana Ildikó Komlósi, care a venit în gala de la începutul stagiunii trecute.


Ce admiri cel mai mult atunci când asculți o voce (renumită sau nu)?

În primul rând timbrul, calitatea vocală, tehnica și prestanța pe scenă. Și felul în care te captează ca spectator. Asta contează foare mult. Îți captează atenția și interesul și vrei să mai asculți. Adică, în momentul în care stai în sală și te plictisești sau te gândești "aoleu, mai e mult din piesa asta, sau din aria asta sau din opera asta?" - atunci cred că e o problemă.


Ce asculți acasă ca să te relaxezi?

Aproximativ orice fel de muzică în afară de operă. Evident, când am ceva de studiat ascult, dar de relaxare cam orice altceva.


Când ai de studiat ceva nou te îndrepți mai întâi înspre partitură sau înspre înregistrări?

Înspre partitură.


Ca să nu-ți creezi preconcepții în privința rolului respectiv?

Da. Și îmi permit să spun, deși asta va suna destul de urât, poate, pentru unele urechi - că am ajuns la o anumită maturitate încât să-mi dau seama ce vreau eu să evidențiez din rolul respectiv, ce vreau eu să fac pe muzica respectivă. După aceea accept sfaturi… poate vine dirijorul spectacolului respectiv și zice "uite, nu, aici vreau să faci altfel". Normal că te supui, că așa este firesc și da, de ce nu, și ascult, dar nu vreau neapărat să ascult, nu pentru că poate variantele interpretative ale altora sunt mult mai bune, dar îmi place să am eu ideea mea despre respectivul rol.


Ai mai făcut un rol foarte important relativ de curând - Sfinxul din Oedipe.

Daa!


Iată cu câtă plăcere îți amintești de el. Îmi pare rău că nu se poate capta și imaginea de aici!

Este un rol care-mi place foarte mult.


În ciuda faptului că este foarte dificil!

Da. Trebuie să recunosc - primele dăți când am ascultat Oedipe nu am fost deosebit de încântată, dar asta și pentru că nu înțelegeam. Povestea și muzica acestei opere cred că nu sunt foarte accesibile și trebuie să înțelegi anumite lucruri ca să poți să cânți și ca să poți să o asculți. Dar, după ce am început să învăț Sfinxul, a început să-mi placă.


Dacă ar veni acum cineva la tine, un tânăr, o tânără (sau mai puțin tânără) și ar spune "vreau să încep să cânt operă, să studiez canto" - ce sfaturi i-ai da persoanei respective?

I-aș spune că este o meserie grea și i-aș spune că trebuie să ai înclinație spre așa ceva și… să nu zic vocație, că poate e exagerat, deși parțial cred că este corect. Este o meserie în care timpul liber este aproape inexistent și trebuie să ai pasiune pentru ceea ce faci, pentru că în momentul în care ieși pe scenă publicul sesizează, simte că ceva îți lipsește dacă nu-ți place ceea ce faci. În orice meserie ți-ai alege așa e bine, să-ți placă ceea ce faci…


...ca să nu simți că nu ai concedii și timp liber

Exact. Și ca să nu simți că este un chin să te duci la serviciu în fiecare dimineață. Este o meserie la care cu atât mai mult trebuie să-ți placă ceea ce faci pentru a putea face artă și a transmite ceva publicului respectiv… și numai publicului; să poți să-ți transmiți ceva ție și să poți să-ți faci ție o bucurie cântând.


Poate lumea nu știe că Marțian Negrea a fost străbunicul tău. În contextul aceasta - simți o responsabilitate anume?

Da. Evident. Dacă am pornit-o pe acest drum trebuie să nu fac acest nume de râs. Dar cred că asta s-ar fi întâmplat și dacă m-ar fi chemat oricum altcumva și dacă aș fi provenit din orice altă familie, dar cu atât mai mult, provenind din familia din care provin, este mai dificil. Dar ce vreau neapărat să spun este că mie nu-mi place să intru pe o ușă și să mă prezint unor oameni ca fiind strănepoata lui Marțian Negrea. Îmi place să mă prezint ca fiind Sorana Melania Negrea Stoica și, după aceea, da… eventual, dacă vin în conversație aceste informații, evident că n-o să neg sau să-mi fie rușine. Nu este vorba despre rușine, este vorba despre faptul că vreau să-mi construiesc cariera și viitorul pe ceea ce pot eu și pe munca mea, nu pe faptul că provin dintr-o anumită familie.


Ce pregătești acum, pentru stagiunea curentă?

Știu că pe data de 21 decembrie am spectacol cu opera Rigoletto, în care voi cânta Maddalena, un rol care-mi place foarte mult și pe care mi-am dorit foarte mult să îl reiau pentru că l-am cântat în producția veche de la operă și în producția nouă au cântat alte colege de-ale mele, dar mi-am dorit foarte mult să intru și-n această producție și acum mi s-a dat șansa.



Transcrierea interviului: Gina Macsențian

Irina Cristina Vasilescu