Într-un stadiu inițial am fugit (de muzica mamei), din cauza posibilelor comentarii, dar în momentul ăsta nu mai fug pentru că nu mai vreau.

Am căutat pe Google numele tău şi primele pagini sunt despre o altă Diana Rotaru, o cântăreaţă de muzică pop. Apropo de asemănări de nume - nu vreau să trezesc reacții agresive, să nu-ți asmuți dragonul pe mine (Diana are un inel de argint în formă de monstru-extraterestru n.red.) - dar chiar și numele mamei tale este foarte apropiat de al tău. Tu eşti compozitoarea Diana Rotaru, mama ta este compozitoarea Doina Rotaru. S-au creat vreodată confuzii în privința asta?

Biata mama, în momentul în care am dat eu la Conservator, toată lumea o sfătuia să-și schimbe copilul numele. Într-adevăr, a fost cu peripeții, mai ales că de obicei se prescurtează pe fișe, programe de sală - D. Rotaru. Dar am primit felicitări de la mulți oameni pentru piese de-ale mamei așa că...

Deci s-a întâmplat! Şi cum te-ai distanţat de comparaţiile cu mama ta? (care îmi imaginez că au existat)

Fiecare compozitor încearcă să-și caute drumul personal și să se distanțeze și de profesori, și de colegi. Și aici, bineînțeles, dacă scrii cu sinceritate, până la urmă lucrul ăsta se întâmplă în mod natural, fără să depui un efort pentru asta. Dacă depui un efort e în neregulă. Eu, compoziția, de fapt, am făcut-o cumva din cauza mamei care, indirect, m-a trimis pe drumul ăsta pentru că mi se părea fascinant universul în care trăia, faptul că deși era o perioadă sinistră putea să plece afară și era cântată, i se cerea.

Deci ai asociat ideea de compoziție cu libertate, practic, în primă fază.

Exact. Și pe urmă am început destul de târziu să-i ascult și piesele pentru care e cunoscută, pentru că în rest scria foarte multă muzică de copii absolut fabuloasă, muzică pentru piese de teatru, teatru de păpuși. Pe astea le știam, le cunoșteam, le fredonam, dar muzicile ei serioase, ca să spun așa, le-am ascultat destul de târziu, prin liceu cred. Și mi s-au părut absolut fascinante și sonoritățile pentru care e cunoscută doamna Doina Roratu; mi se părea că te transportă în cu totul altă lume. Și-atunci am început și eu să văd dacă pot. Sigur că într-un stadiu inițial semăna foarte tare ce scriam eu cu muzica mamei. Și pe urmă, treptat, pâș, pâș, cam după anul III, am început să devin eu. Și, bineînțeles, după terminarea facultății, când s-au mai așezat lucrurile, am fugit (să spunem că din motive sociale), ca să nu existe comentarii. Nu mi se pare că e rău să semeni în scris cu muzica Doinei Rotaru pentru că e o muzică - mi se pare mie - extrem de valoroasă și mulți studenți seamănă măcar într-o primă fază cu profesorul de compoziție sau cu compozitori pe care-i admiră foarte tare, așa că am fugit într-un stadiu inițial din acest motiv al comentariilor, dar în momentul ăsta nu mai fug pentru că nu mai vreau.

E foarte important să poţi şi vizualiza arhitectura asta sonoră fragilă

Care consideri că e prima ta lucrare scrisă? E cea pe care ai scris-o chiar prima sau e cea în care ai simțit că începi să-ți găsești vocea proprie?

E foarte bună întrebarea. Într-adevăr, primele piese, în general tot ce am scris în facultate cu excepția lucrărilor din ultimul an - nu aș vrea să mai ajungă la urechile vreunui om în afară de ale mele ca să învăț din greșeli. Prima piesă scrisă a fost o lucrare de flaut solo în clasa a IX-a, care a fost și cântată de Ionuț Ștefănescu într-un recital în Aula Palatului Cantacuzino; a fost o experiență absolut răvășitor de traumatizantă pentru mine... de fericire și de emoție, un amalgam de sentimente. Dar prima lucrare de care nu mi-e rușine, ca să spun așa, a fost scrisă în anul IV și este un concert de saxofon, care a luat și niște premii și mi s-a confirmat că merită să urmez drumul ăsta. Dar da, primele lucrări... nici estetic nu mai sunt aceeași și... sunt mult prea multe greșeli de compoziție în ele ca să le mai apreciez în vreun fel. Dar normal că am învățat foarte multe.

Ai o rutină anume, un moment al zile preferat sau un spațiu anume pentru compus? Scrii cronologic sau pe bucățele pe care după aceea le asamblezi?

Depinde de situație. Câteodată te duce materialul și duci de la cap la coadă. Eu, cum m-am mai jucat și cu colaj de secțiuni și puzzle de segmente muzicale diferite, câteodată se mai întâmplă să iau niște idei să le potrivesc pe urmă într-o arhitectură coerentă. Când scriu? Cu siguranță nu dimineața pentru că nu sunt deloc o fire matinală, dar e un proces foarte interesant. În primul rând, e extrem de frustrant să începi o piesă când încă nu ți-ai găsit exact ideile, este chiar o experiență traumatică. În momentul în care îți vine ideea și în momentul în care totul se coagulează în cap și începi să vezi arhitectura, practic atunci, ăla e momentul principal, când ești capabil să ți-o cânți în cap chiar dacă nu sunt încă detaliile, nu sunt notele, poate ai niște idei la niște secțiuni destul de abstracte, dar cam știi cum se termină și în momentul ăla, practic, în momentul în care știi cum se termină o piesă poți să începi s-o scrii.

Faci vreodată și scheme concrete, grafic, pe hârtie?

Da. Asta este o lecție fabuloasă de compoziție pe care am primit-o de la mama mea. Recunosc, ăsta a fost primul lucru și singurul lucru pe care i-am permis să mă învețe, pentru că am fost foarte refractară. Am învățat multe de la ea, din muzica ei, fără să-mi spună ceva direct, dar asta a fost o lecție fabuloasă, să-ți desenezi muzica. Pentru că e foarte important ca arhitectura asta sonoră fragilă să o poți și vizualiza - jocul de registre, începi din grav - te duci în acut sau invers. Așa, practic, îți controlezi narativitatea piesei, știi că spațiul sonor se poate modula tot timpul într-un mod interesant, nu trebuie să stai foarte mult într-un registru, densitatea nu trebuie să fie tot timpul la fel, nu trebuie să cânte toate instrumentele. E extrem de important și asta. Acum am ajuns și eu profesor de compoziție, asta-i învăț și eu pe studenții mei, tot timpul să-și deseneze într-un prim stadiu, măcar pe secțiuni, lucrarea.

Actul de a compune muzică e un act de exhibiționism pentru că, de fapt, tu te relevi exact pe tine așa cum ești în profunzime

Fiecare artist, de altfel, fiecare persoană, are un univers pe care și-l creează și care sigur că se transformă; în mare, însă, vă preocupă aceleași lucruri pe parcusul vieții. Citesc de pe site-ul tău, pentru că mi-a plăcut foarte tare asta, "Muzica Dianei Rotaru explorează diverse direcții expresive ca hipnagogia sau estetica preonirică, psihicul feminin, erotismul subtil sau folclorul imaginar." Mi te-am imaginat foarte preocupată de știință. De ştiinţa subtilă a umanului, de psihic, de vis, de tot ce ține de subconștient. Așa e?

Cu siguranță tot ce ai citit acolo sunt lucruri care mă preocupă și mă obsedează. E adevărat că noi, compozitorii, din când în când trebuie să facem câte o prezentare, câte un text, și atunci te chinui să-ți ordonezi gândurile și să spui ceva interesant. Și hipnagogia, și partea cu psihicul țin de fapt de concepția mea, care cred că e adevărată, că actul de a compune muzică e un act de exhibiționism pentru că, de fapt, tu te relevi exact pe tine așa cum ești în profunzime, nu poți să minți, nu poți să te ascunzi și-atunci e un act de curaj, practic, să scrii muzică...Cred că prin cuvinte ar fi mai ușor să încerci să maschezi, dar la muzică e extrem de viscerală tranziția propriului tău suflet în ceva și e o încercare să ai curajul să dai muzica unui interpret să ți-o cânte, să o asculte alții și să știi că în momentul ăla toată lumea, practic, a aflat ceva despre tine extrem de profund și de intim. Așa că da, m-a preocupat să încerc să pun nevrozele și traumele și gândurile și visurile în muzică. Problema cu hipnagogia (stare intermediară între veghe şi somn n.red.) mi se pare fascinantă; am avut și niște experiențe, într-adevăr, de trăire lucidă - nu foarte multe - și practic, mie așa mi se părea că este chiar muzică: trăirea lucidă. Și am zis că e un domeniu de explorat. Am scris și o lucrare care se numește Hipnagogia, lucrare scrisă pentru doctorat, pentru terminarea tezei de doctorat; s-a cântat cu Ansamblul Profil - excepțional! Creezi și te autorelevi; te cunoști și pe tine însuți, te cunosc și ceilalți.

În general visezi frumos sau urât? Sau nu există un general?

Visez foarte mult - și frumos și urât.

Mi-ai arătat și-l știam și din pozele de pe Facebook, inelul tău cu...

Alienul Bobiță.

A, e un alien, nu e un dragon! E un alien.

Nu, e un alien.

Ascultătorii noștri nu pot vedea... dar este înspăimântător din perspectiva mea. E un alien de argint căruia tu îi spui Bobiță. O contradicție mai mare... nu știu dacă... asta a fost așa, spontan, când l-ai văzut... Bobiță... și l-ai mângâiat așa, tandru.

Da, absolut. E prietenul meu. Studenților le place foarte tare Bobiță.

"Aşteptându-l pe student"

Tot de pe Facebook știu că ai "serie", care se cheamă "Așteptându-l pe student". În afară de așteptarea asta, fizică, a studentului, ce așteptări ai tu de la ei?

Am câțiva studenți la Compoziție, am și cursuri de compoziție cu anul I și predau și Forme anul ăsta grupelor de CMDO (Compoziţie, Muzicologie, Dirijat de Orchestră n. red.). Am avut și jazzul până anul trecut. Ce așteptări am eu de la studenți? Mi-aș dori să fie, în general, mai serioși. O să încep și eu ca o băbuță... pe vremea mea era un pic altfel, eram și mai respectuoși cu profesorii - ca să îi cert pe studenții de la compoziție; nu se punea problema să nu mergem la concerte, de exemplu, mai ales la cele de muzică nouă. Nu ne obliga nimeni. Pur și simplu mergeam; ne luam de mânuță toată grupa, mai ales când era festivalul din mai - Săptămâna Internațională a Muzicii Noi. Era destul de obositor, pentru că erau concerte dimineața, după-amiaza, seara și mergeam până la epuizare. Era o rușine să scapi un concert și pe urmă să-ţi spună colegii că a fost fabulos și tu l-ai pierdut. Acum mi se pare o lipsă de interes foarte îngrijorătoare. E adevărat că între timp a explodat toată treaba cu internetul, ai acces la orice; dar nu se compară nimic cu starea pe care o ai când ai un om în față care cântă bine. Mi-aș dori să fie mai interesați, mai activi, mai interesați de lumea în care trăiesc - în cazul studenților claselor de Compoziție clasică este vorba de lumea muzicii contemporane. Dacă nu le place ceva să încerce să schimbe, dar să nu se ascundă la biroul propriu că nu e o soluție. Da... și să vină mai des la ore.

Ștefan Niculescu era o personalitate extrem de solară

Pe vremea ta însemnând pe vremea când studiai cu Ștefan Niculescu și cu Dan Dediu, ca studentă. Și pentru că vorbeam puţin mai devreme despre modele - sunt convinsă că cel puțin o perioadă de timp ți-au servit drept modele Ștefan Niculescu și Dan Dediu. Care sunt alți compozitori, alte universuri creatoare care te-au marcat (nu neapărat în perioada studenției) ?

Aș vrea să insist un pic de tot asupra acestor doi oameni care pe mine m-au ajutat enorm să devin eu. Ștefan Niculescu era o personalitate extrem de solară. Sună foarte pompos când spui, dar era efectiv o persoană de o carismă fantastică - a rămas frumos și la 80 de ani - și o minte absolut brici și, practic, de la el am învățat partea asta cu acribia, cu controlul detaliului. El ne spunea... chiar dacă faceți o textură și cântă o sută de instrumente, nu le lăsați să cânte la întâmplare, totul trebuie să fie notat pentru că se aude. Chiar dacă nu se aude, se aude. Asta a fost o lecție fabuloasă. Și, în paralel, lucram tot anul cu Dan Dediu la Conservator...

De asemenea un fost student al maestrului Niculescu.

Exact! Şi se vede! Pentru că, deși muzical e foarte diferit, are aceeași pasiune pentru detaliu și pentru meșteșugul ăsta extrem la nivel de detaliu, la nivel de structuri mici. Și, iarăși, o personalitate extrem de carismatică, o minte fabulos de ascuțită și mai puțin îngăduitor, ceea ce mie mi-a plăcut. Ștefan Niculescu cred că ne iubea așa de tare - cum și-a iubit toți studenții - că, la un moment dat, mai trecea cu vederea niște scăpări, niște greșeli de compoziție. Dediu - niciodată! Ne zicea verde-n față și asta mi-a plăcut foarte tare și-i mulțumesc foarte mult. Și mai trebuie spus și că le ador și muzica, care este extrem de diferită, chiar la poli opuși ai tipului de expresie muzicală.

Ce alți compozitori? Trebuie să-l menționez pe Toshio Hosokawa, un compozitor care scrie o muzică... cum să spun... dacă cineva are o reticență față de muzica contemporană, aș lua o piesă de Hosokawa și aș pune-o să o asculte. E o muzică absolut frumoasă, în cel mai pur sens al cuvântului, și sigură că are niște elemente de contrucție care-l apropie și de muzica românească - eterofonie, polifonie din asta ramificată, isoane, pedale - și evident că m-a atras și lucrul acesta. Pe mama bănuiesc că n-are rost s-o amintesc pentru că e de la sine înțeles că-i ador muzica și că am învățat foarte multe de la ea. Un compozitor cam de vârta mea Henry Vega, care este extrem de talentat și care m-a făcut să mă îndrăgostesc de minimalism, eu, care în facultate eram foarte sceptică. Și am luat contact cu omul ăsta care e fenomenal de talentat.

Ce naționalitate este?

Este american. Și mi s-a deschis o lume pe care până atunci nu știu de ce o evitam, dar prin talentul lui fenomenal m-a făcut să înțeleg că e ceva acolo foarte valoros. Și în rest, sunt atât de mulți: Ligeti, bineînțeles, Lutoslawski, da... mult prea mulți, multă muzică bună pe lumea asta.

Tot timpul sunt constrângeri și foarte rar un compozitor poate să scrie chiar ce vrea

Sunt convinsă că în momentul în care ai în față o foaie albă și trebuie să scrii ceva, chiar dacă nu e vorba de o comandă, sunt niște constrângeri de care trebuie să ții cont. Poate că e vorba de constrângerile fizice ale instrumentelor pentru care scrii, poate de posibilitățile tehnice ale instrumentistului, acustica sălii sau, dacă e vorba de o comandă - de durată. Dar acum să ne imaginăm contextul ideal - și te rog să iei în calcul toate aspectele care-ți trec prin minte, pornind de la procesul în sine de scriere a piesei până la dimensiunea ansamblului, instrumentaţie, remunerație, sală. Cum ar arăta un scenariu ideal? De la început până la receptare internațională, ca să mergem dincolo de interpretare?

Ai zis foarte bine; tot timpul sunt constrângeri și e foarte rar pentru un compozitor - mai ales un compozitor care ca să trăiască are și el un job și așteaptă studenții - să scrie chiar ce vrea. De obicei sunt comenzi verbale - din păcate, la noi, partea cu banii nu prea există, dar îți cere un interpret să-i scrii o piesă și ți-o programează, sau un ansamblu îți cere, sau un prieten care este și instrumentist...

Până la urmă, plata fiind chiar asta - actul interpretativ în sine.

Absolut. Bine, ar fi frumos să fie și altfel de plată, dar sigur că scrii cu bucurie și e cea mai mare răsplată pe care poți s-o ai când cineva te înțelege - pentru că partitura, practic, ești tu. Dar am reușit deja să am un proiect pe care mi l-am comandat singură și care a fost opera În trup, pe care am scris-o în 2016 în timpul-record de două sau trei luni. A fost un proiect în care am investit foarte mult, din toate punctele de vedere și am reușit să-l și concretizez în noiembrie 2017, într-o distribuție ideală - cu Rareș Zaharia regizor, cu Antonela Bârnat și Rodica Vică... a fost și Ansamblul SonoMania, care e familia mea, practic. Deci ăsta e un exemplu de situație ideală, aș zice eu. Și sigur că, dacă ar fi acum să-mi imaginez un proiect ideal, aş alege voci feminine, pe are le ador, clarinet, saxofon, violoncel și... e foarte greu. Situația ideală ar fi să se cânte bine și să aibă succes, dar mai ales să se cânte bine și să fiu eu mulțumită cu mine însămi. Nu am neapărat idei din asta mărețe, festivaluri importante sau scene importante. Vreau să-mi aud eu piesa cântată așa cum am vrut.

Succesul se măsoară în activitate și în împlinirea fantastică din sala de concert

Asta voiam să te mai întreb: ce înseamnă succesul din punctul tău de vedere? Cum arată un compozitor de succes în zilele noastre?

Sunt. Salvatore Sciarrino - alt compozitor pe care-l iubesc extrem de mult și din muzica căruia am învățat foarte, foarte multe - trăiește într-un castel și primește niște premii fabuloase. Succesul... ca în cazul unui interpret, se măsoară în activitate. Dacă ești foarte activ ca interpret înseamnă că ești bun și te vrea lumea. Dacă ești foarte activ ca și compozitor înseamnă că te vrea lumea; ești programat, ești cântat. La partea asta, la muzică, nu prea ai cum să păcălești în general. Dacă ești bun, vei fi căutat în orice domeniu muzical. Cam asta înseamnă. Pentru mine, sigur că succesul înseamnă nu numai o activitate constantă, dar și împlinirea fantastică din sala de concert. Dacă mi se cântă muzica așa cum am vrut eu sau mi s-a întâmplat să fie cântată chiar mult peste, pentru mine ăsta e succesul în forma cea mai pură, chiar dacă nu e nimeni în sală.

Apropo de relația cu interpreții, cât de mult ești dispusă să intervii în partiturile tale după ce ți s-a cântat ceva și, nu știu, ori ți se atrage atenția asupra unor lucruri care poate n-au fost pe gustul interpreților sau nu ești tu pe deplin mulțumită de ce s-a auzit? Revii asupra partiturii?

Da, absolut. Am avut și lucrări pe care le-am refăcut aproape în totalitate. Partitura nu e sacră.

Dar păstrezi și versiunile inițiale ale partiturilor?

Nu neapărat.

Le distrugi, le dai un save as?

Eu scriu de mână din păcate, așa că le dosesc undeva, sub pian sau într-un dosar. Sunt foarte multe situații în care îți dai seama că ceva poate sună mai bine sau nu ești mulțumit de formă sau ai scris în grabă și pe urmă ai ocazia să îți perii munca, s-o aduci la forma ei ideală pentru tine. Deci, da, n-am nici o problemă.

De multe ori e extrem de necesar să vină autorul și să explice piesa, dar nu e întotdeauna indicat să vorbească chiar compozitorul. Interpreților - ajutați-ne!

Anul trecut, în ultima ediție a Festivalului Enescu s-a organizat și un prim Forum al compozitorilor și au fost invitați diverși compozitori, unii foarte importanți, ai zilelor noastre. Crezi că e benefic pentru compozitor și pentru public să vorbești, din postura creatorului, despre lucrările tale?

Sigur că da. În primul rând e necesar pentru public, care de multe ori poate avea o impresie complet greșită asupra compozitorului din turnul de fildeș, arogant și care-și calculează acolo fiecare sunet și nu-l interesează nimic altceva, și de foarte multe ori e exact invers. Scrii ca să oferi o bucățică din tine omului din fața ta. Și, iarăși, mai ales dacă e vorba de un limbaj care poate e mai puțin accesibil, de multe ori e extrem de necesar să vină autorul și să îți explice de ce a făcut așa, ce a vrut să obțină, cum a făcut și pe urmă, bineînțeles, îți place sau nu, dar e important să ai ocazia. Oamenii sunt interesați, în general.

Deci, cineva care vine și aude la început despre ce e vorba, în mare, are șansa să înțeleagă mai bine sau să se bucure mai mult, sau să guste mai mult ce se întâmplă pe scenă?

Eu cred că da, deși nu sunt neapărat un fan. E foarte important cum vorbești și cine vorbește, pentru că de foarte multe ori nu e neapărat indicat să vorbească chiar compozitorul, ci, mai degrabă, interpretul. Și am și două exemple de oameni care fac asta - una e Raluca Stratulat, care e o violonistă fenomenală și care prin prezentările pe care le face, într-un limbaj foarte casual și foarte prietenos, creează o relație amicală cu publicul. Și alt exemplu e tot violonist - uite că violoniștii au carismă - George Kentros, suedez, și el genial, și care are și o găselniță foarte interesantă, are un ansamblu care se cheamă The Pearls before swine experience (Mărgăritare pentru porci), cu care cântă în cluburi și în lifturi, oriunde, dar nu în sala de concert, și comandă lucrări foarte scurte ca să mențină trează atenția publicului - de genuri foarte diferite, dar destul de avangardiste - și le prezintă atât de haios, încât tot timpul sălile sunt pline la concertele lor. Și cred că avem nevoie de tipul ăsta de interpreți, care să atragă publicul. De multe ori compozitorii nu au neapărat carismă sau poate nu știu să...

...să-și împacheteze produsul sau să se vândă.

...să se vândă, sau poate vorbesc numai de partea tehnică. Un interpret dacă ar face-o, ar veni cu perspectiva lui asupra lucrării respective și ar vedea practic esența. De ce e expresivă, de ce e frumoasă sau de ce e dramatică. Deci, da, interpreților - ajutați-ne!

Sunt foarte preocupată şi de partea sincretică; are un efect foarte pozitiv asupra publicului, care înțelege mai bine artele individuale

I-am întrebat pe mulţi dintre invitaţii mei dacă au relaţii de prietenie şi cu artişti din alte cercuri decât cele muzicale, pentru că mi se pare că e o fractură în sensul acesta acuma. La tine știu că lucrurile nu sunt chiar atât de fracturate pentru că împreună cu fotografi și artiști multimedia ați realizat tot felul de lucruri foarte faine. Care sunt oamenii pe care te bazezi?

Într-adevăr, sunt și foarte preocupată de partea asta sincretică, nu numai pentru că are un efect foarte pozitiv asupra publicului care înțelege mai bine artele individuale, muzica o prinde mai bine dacă este ajutată de dans sau de proiecții, așa cum și dansul contemporan e ajutat de muzică. Da, am fost preocupată de domeniul ăsta și cu ocazia asta am cunoscut și oamenii care mi-au rămas prieteni și la care țin foarte tare. Aș menționa-o pe Cristina Lilienfeld, care a realizat coregrafia la operă, Smaranda Găbudeanu care, tot așa, a lucrat în mai multe proiecte, Mihai Cucu, Serioja Bocsok şi mai sunt. Ne-am întâlnit întâmplător și la un moment dat am văzut că rezonam și am zis să facem ceva împreună. Cu Cristina chiar am făcut asta la operă din stadiul incipient,. Pur și simplu ne împrietenisem deja și am zis hai să facem o operă împreună, Cristina a zis bine. Am lucrat pe libret încă de la început. Practic, s-a făcut cam în paralel muzica și structura, mișcarea scenică, elementele de coregrafie. Mie mi se pare fascinant. Există pericolul de a sta cu tine, mai ales în cazul compozitorilor, și de a pierde relația cu ceilalți și tipul ăsta de spectacole, practic, te ajută să creezi altfel, în alte condiții și să vibreze totul mult mai bine.

Eu știu că tu ești foarte deschisă și știu și de colaborarea - nu știu dacă mai există - cu Irinel Anghel.

Da. E și o prietenie foarte puternică acolo.

Ce te atrage spre lumea aceea nonconformistă?

Păi tocmai faptul că-i nonconformistă, faptul că are curajul să facă ceva împotriva valurilor. Irinel e un om extrem de creativ, extrem de inteligent și îi doresc multă putere în continuare. Să o țină tot așa! Și să se și schimbe pentru că e și foarte cameleonică - o dată la câțiva ani vine cu ceva nou.

Lucrați la ceva, la vreun proiect, acum împreună? Sau să întreb altfel: la ce lucrezi acum?

Eu scriu o piesă pentru trei interpreți formidabili care or să cânte în Săptămâna Internațională a Muzicii Noi - Marius Ungureanu, Barrie Webb, care este și un prieten foarte vechi al muzicii românești, și Erik Sandberg, cornist. Lucrez cu foarte mare drag. E o combinație destul de dementă, zic eu - violă, trombon și corn - și tot pe un subiect shakespearian ca și opera În trup, adică pe Lear.

Shakespeare rămâne în continuare fascinant și actual.

Exact, e extrem de actual Shakespeare și e o sursă continuă de inspirație.

Cum o să se cheme piesa asta?

Cred că chiar Lear. Încă nu m-am hotărât.

Și urmează derularea acțiunii din piesa lui Shakespeare?

Nu. E vorba de o piesă de durată relativ scurtă. Urmează peripețiile celor trei nebuni - Lear, Bufonul și Tom. Fiecare, nebun în felul lui.