Dacă am vorbit în trecut despre solmizație, și oarecum implicit, despre mijloacele de notare ale muzicii, mă gândeam astăzi să vorbim despre una dintre cele mai bogate metode de a conserva muzica: înregistrarea audio. Toată povestea începe în 1877, când Thomas Edison, deținător al mai multor patente, a inventat fonograful. Acesta era în esență o folie de staniol care învelea un cilindru mecanic, folia fiind citită de un ac conectat la o diafragmă ce capta sunetele, Mecanismul era gândit de așa natură încât atunci când era activat de manivelă, cilindrul se învârtea, iar acul se mișca lateral.Fonograful lui Edison era capabil atât să înregistreze, cât și să redea sunetul. Folia de staniol va fi înlocuită rapid de cilindri de ceară, care s-au dovedit a fi mult mai practici pentru această misiune. Cei care au implementat această tehnologie au fost Alexander Graham Bell, inventatorul telefonului, și Charles Tainter.

Desigur, după apariția fonografului au existat o sumedenie de încercări de a face alte dispozitive capabile să redea sunetul, lucru datorat în parte și de dorința companiilor de a nu-i plăti lui Edison taxa pe patent. Din acest motiv, Emil Berliner va lucra între 1887 și 1893 la ceea ce astăzi putem numi gramofon. Una dintre marile inovații ale acestei mașinării era schimbarea mediului de  stocare de la  cilindrii de ceară la un disc de ebonită. Sunetul era mult mai puternic, iar discurile mult mai durabile. Mai mult, se putea crea un negativ al discului, pentru a-l reproduce cu ușurință. Abia acum vedem germenii unei industrii, iar din 1902 avem una dintre înregistrările cu un artist de referință: Enrico Caruso.

Discurile de abonită puteau fi scrise cu viteze de la 60 - la 130 de rotații pe minut, însă valoarea a fost standardizată în 1925 la 78 de rpm. Acestea puteau înregistra undeva între 2 minute și jumătate și 4 minute pe o singură față. Odată cu standardizarea, progresul tehnicilor de înregistrare a mai încetinit parcă. E adevărat, odată cu era electrică, pâlniile de înregistrarea au fost înlocuite de microfoane, și în paralel din 1899 s-a lucrat și la mijloace de înregistrare a sunetului pe bandă magnetică, proces considerat multă vreme ca fiind mult prea costisitor și de o calitate inferioară. Abia după al Doilea Război Mondial, când aliații au descoperit că radiourile germane foloseau o bandă magnetică mult superioară tehnologic celeia pe care ei o aveau, aceasta va intra în uz comercial. Posibilitatea benzii de a fi editată,  va duce la propagarea ei masivă în studiourile de înregistrare și, de asemenea la producerea în masă a LP-urilor.