Săptămâna trecută am început o serie de istorii atipice ale genurilor muzicale importante și am adus în discuție mai întâi tango-ul. Ce am uitat să menționez, poate, este că ne referim strict la cel sud-american, nu și la cel spaniol, care este o subspecie a flamenco-ului și are o construcție total diferită.

Cum spuneam data trecută, tango-ul, gen originar din Argentina și Uruguay, a început să capete o amploare mondială odată cu venirea anilor '20, the roaring twenties, cum i-au numit nord-americanii. Violonistul și dirijorul Julio de Caro și-a format în 1924 un sextet cu care va revoluționa sonoritatea genului. Fiind un muzician cu o pregătire de tip clasic, el va introduce în piesele sale o armonizare mult mai avansată, contribuind astfel la o nouă modificare semnificativă a tango-ului. Poate cea mai importantă figură a anilor douăzeci este însă cântărețul și compozitorul Carlos Gardel. El este primul superstar mondial al genului. Colaborarea sa cu textierul Alfredo le Pera va produce unele dintre cele mai cunoscute piese, precum 'El dia que me quieras', 'Volver', 'Mi Buenos Aires quierido' și 'Por una cabeza'. Succesul său se datorează în bună parte și contractului pe care l-a avut cu Paramount pentru a apărea într-o serie de filme, lungmetraje în general, cum ar fi Luces de Buenos Aires, Melodia de Arrabal, sau El Tango en Broadway. Gardel a fost cu adevărat un simbol al vremii sale și o sursă de inspirație pentru mulți artiști. Inclusiv cântăreți autohtoni, precum Jean Moscopol și Cristian Vasile, au împrumutat elemente din puzica și prezența sa scenică. Din păcate povestea carierei lui Carlos Gardel este una scurtă și seamănă cu un pact cu diavolul. A avut parte de 10 ani în care a atins cele mai înalte culmi ale succesului, însă în 1935 a murit tragic într-un accident de avion în Columbia. Totuși, impactul pe care l-a avut asupra muzicii rămâne până în ziua de azi, așa că vă invit să-l ascultăm cântând Por una cabeza.

Epoca de aur a tango-ului pare-se că ar putea fi reprezentată de anii 40. O perioadă încărcată de ample mișcări sociale în Argentina, dar și de mari orchestre care activau la momentul acela. Dintre vedetele vremii putem aminti pe Francisco Fiorentino, Alberto Marino, Edmundo Rivero și pe Roberto Goyeneche, pe care l-am ascultat ediția trecută.

Ultimul pas al istoriei noastre de azi îl va reprezenta tango-ul de avangardă. Acesta s-a ivit prin anii 50-60 și are o figură dominantă: Astor Piazzolla. Contribuția se este una enormă, reușind să introducă genul în mediul cult. Celebrul compozitor și interpret la bandoneon a grefat pe osatura tango-ului forme specifice muzicii culte și a adus astfel o muzică cu origini modeste în sala de concert. Prin contribuția sa, dar și a muzicienilor pe care i-am menționat în această scurtă istorie, în 2009, în urma unei petiții realizate de municipalitățile orașelor Buenos Aires și Montevideo, Unesco a declarat tango-ul ca fiind parte din patrimoniul imaterial al umanității. În finalul rubricii de astăzi vă las în compania lui Astor Piazzola și Libertango-ului său.