vă invit pentru început în America de Sud, pentru a ne familiariza cu un gen extrem de important în veacul al XX-lea: tango-ul.

Ne aflăm pe malurile Râului de Argint, Rio de la Plata pentru a fi cât mai exacți, la finele veacului al XIX-lea. Este o perioadă tumultoasă pentru Uruguay, dar și pentru Argetina. N-au trecut foarte mulți ani de când acest state și-au obținut independența față de coroana spaniolă, iar situația politică este una volatilă. Totuși, pe acest fond instabil va lua naștere un gen muzical important și un dans la fel de emblematic.

Ce trebuie să luăm în calcul este că Rio de la Plata și orașele importante aflate în zona de influență culturală, Montevideo și Buenos Aires, avea o populație foarte diversă și foarte neuniformă. Astfel în topitoria în care a apărut tango-ul întâlnim elemente hispanice, africane, indigene, dar și italiene.

Clasa socială care a dat naștere acestui gen este una de o factură modestă, în general marinari, artizani sau simpli muncitori. Era vorba în mare parte de bărbați singuri sau care și-au lăsat în urmă, pe bătrânul continent, familiile. De aceea, marea majoritate a versurilor de tango vorbesc despre o viață rea, nedreaptă. Ce este interesant legat de texte, este că în prima fază aceste piese nu aveau un text propriu-zis, ci erau mai degrabă exclamații pe care muzicienii le improvizau atunci când un individ intra în bar. Descriau în general ambianța în care își duceau zilele și de aceea versurile erau considerate a fi vulgare, pentru că mediul în sine era unul vulgar. Abia mai târziu, la Buenos Aires încep să apară autori de poezii construite special pentru tango-uri, autori cum ar fi: Antonio Viergol, Luis Roldán, Pérez Freiré, care au început să diversifice și tematica lucrărilor.

Formula instrumentală specifică tangoului de la finele secolului al XIX-lea cuprindea un flaut, o vioară și o chitară. Un pas important în evoluția muzicală a fost introducerea bandoneonului în formație. Apărut în muzica latino-americană cândva aproape de anul 1910, el a fost acceptat cu reticență la început de muzicienii din zona Rio de la Plata, mai cu seamă că era vorba despre un instrument de fabricație germană. Bine, de aceeași reticență s-a 'bucurat' și pianul în stadiile incipiente ale genului. În orice caz, bandoneonul va deveni fundația orchestrei de tango. Aceasta cuprinde în general următoarele instrumente: viori, flaut, contrabas, bandoneon, pian și (uneori) percuție.

Prima generație de vedete ale tango-ului, Vechea Gardă cum a fost ea numită ulterior, a activat în jurul anilor 1880 și 1925. Dintre acestea putem aminti pe Angel Villoldo, Enrico Ponzio, Enrique Saborido și Vincente Greco, care erau cantautorii și orchestratori, dar și cântăreți precum duo-ul Los Gobbi. Această etapă deși una importantă în istoria genului, este încă una locală, iar impactul mondial al muzicii este încă unul minim. Succesul internațional al genului va fi atins abia de Noua Gardă și de nume importante precum cel al lui Carlos Gardel. Dar mai multe despre aceasta și multe altele vom afla în ediția următoare a rubricii 'De atunci și de acum'. Până una alta vă invit să ascultăm, e adevărat din muzica unor generații de la mijlocul secolului al XX-lea, tangoul 'Desencuentro' (și El Ultimo cafe) cu Roberto Goyeneche.