Aplauzele la scenă deschisă, strigătele de bravo, privirile strălucitoare şi comentariile entuziaste după lăsarea cortinei sunt semne certe ale succesului. Spectacolul Fantoma de la operă, ce a inaugurat în seara zilei de 24 ianuarie noul sediu al Teatrului de Operetă şi Musical din Bucureşti, a avut parte din plin de toate aceste manifestări de simpatie. Ele s-au repetat şi a doua zi, când am avut şi eu bucuria să fiu în sala de pe bulevardul Octavian Goga nr.1 (lângă Biblioteca Naţională). Este prima clădire de teatru construită în România, după anul 1989 (constructor trustul Aedificia Carpaţi SA, preşedinte ing. Petre Badea, şef de proiect, arhitect Eliodor Popa). Sala, foaierul, anexele s-au dorit elegante, plăcute, cu un design original şi cu strălucirea estompată a unui interior intim şi cochet. Dotarea tehnică a scenei este impresionantă. Numai în aceste condiţii spectacolele de musical pot fi realizate în montări grandioase. Dovada cea mai bună este acest Fantoma de la operă care marchează un moment de referinţă în istoria teatrului muzical românesc. Istoric cred că va rămâne şi… bugetul, de o generozitate uluitoare: 400.000 de euro! În aceste condiţii, totul este posibil.

Astăzi, Teatrul de Operetă şi Musical "Ion Dacian" este o companie ce aparţine Operei Naţionale Bucureşti, instituţie publică de cultură aflată în subordinea Ministerului Culturii. De când a preluat conducerea, directorul general, domnul Răzvan Ioan Dincă, s-a străduit să ofere spectacole strălucitoare şi originale, la realizarea cărora au participat invitaţi străini de prestigiu. Printre aceştia s-a numărat şi regizorul australian Stephen Barlow care a realizat pe scena ONB un nou, modern şi mai ales interesant ca viziune, Rigoletto de Verdi. Artistului i s-a oferit un nou contract de colaborare ce a avut ca miză Fantoma de la operă. Foarte bun cunoscător al genului de musical - amintim doar că Stephen Barlow a fost coregizor pentru cel mai recent musical de pe West End (Londra), Marguerite, şi unul dintre regizorii turneului în Marea Britanie al musicalului Jesus Christ Superstar - artistul, secondat de scenograful Andrew Riley, coregrafa Ewan Jones şi de Lighting designerul Howard Hudson a reuşit, într-adevăr, un concept impunător, altul decât cel original, de la premiera absolută a partiturii în 1986, deci în urmă cu aproape 30 de ani, când s-a deschis teatrul West End din Londra. Mi se pare demn de subliniat faptul că regia unui spectacol de musical conturează personaje care ţin prea puţin cont de personalitatea interpreţilor. Pe parcursul a trei decenii Fantoma de la operă - şi conceptul poate fi generalizat la toate spectacolele de musical de mare succes de la Cats sau Lion King - a fost un spectacol tras la indigo seară de seară şi este (aproape) indiferent cine interpretează rolurile. Stephen Barlow şi echipa lui rup "monotonia" şi, obţinând dreptul de a realiza o Fantomă de la operă în propria viziune, păstrează detaliile absolut necesare - de exemplu barca - dar schimbă decorurile şi mai ales refac jocul actorilor în noile spaţii. Ne aflăm în celebra clădire a Palatului Operei Garnier din Paris, pe care o vizităm din subsolurile întunecoase, prin celebrul foaier şi prin scenă până pe acoperişul cupolat. Decorul este conform cu realitatea. Şi în acest decor, cu o sensibilitate şi o imaginaţie debordante, regizorul concepe jocul interpreţilor săi până în cele mai mici amănunte de gest, mişcare, inter-relaţie, sentiment, expresivitate, trăire… Niciun detaliu nu afectează perfecta armonie a întregului, iar imaginaţia conduce la momente absolut minunate, cum a fost cel în care celebrele statui aurite, ce susţin marile candelabre din foaier, coboară în mijlocul balului şi încep să danseze alături de perechile mascate.

Fantoma de la operă este o poveste romantică ştiinţifico-fantastică. Un Pygmalion, Fantoma, compozitor pătimaş, creează din micuţa dansatoare Christine Daaé, o soprană minunată, se îndrăgosteşte de ea, foloseşte forţa pentru a o izola de lumea reală şi sfârşeşte, copleşit de sentimente contradictorii în care urâţenia feţei sale desfigurate joacă un rol esenţial, prin a renunţa la dragostea lui imposibilă. Misterul, pasiunea mocnită, tragedia unui suflet chinuit, sacrificiul de sine până aproape de limite în aspiraţia către perfecţiunea actului artistic trăiesc foarte bine în noul context. Şi reuşita este deplină atunci când personajele capătă glas şi formă prin talentul unor tineri interpreţi excepţionali.

Longevitatea şi succesul spectacolului Fantoma de la operă se împart, în mod egal, între frumuseţea muzicii şi opulenţa montării. Partitura menţine vie peste ani povestea de dragoste dintre două figuri emblematice ale genului de musical, compozitorul Andrew Lloyd Webber şi soprana Sarah Brightman. Susţinută de sentimente reale, muzica este încărcată de emoţie şi trăiri, nu întotdeauna în cheie luminoasă. Dimpotrivă. Fantoma este un personaj tragic care, înainte de marea renunţare, luptă pentru ideea de împlinire, de fericire prin mijloace uneori extreme. Rolul nu este prea generos cu interpretul, căci acesta nu îşi poate folosi privirea, zâmbetul sau lacrima. Jumătate din faţă îi este permanent acoperită de o mască. Ce mai rămâne pentru cântăreţul actor? Vocea şi trupul. Regizorul a construit personajul din mişcări, din gest şi mai ales din trăire, din sentiment. Muzica vine şi potenţează imaginea prin culoarea sunetelor, arcuirea frazelor, cuvintele muşcate şi mai ales emoţiile personajului. Nu cred că s-ar fi putut găsi un interpret mai potrivit decât actorul-dansator-cântăreţ Adrian Nour. Pentru el, dialogul în proză nu este o problemă. Face parte din trupele de dans conduse de Gigi Căciuleanu şi de Dan Puric. A fost finalist al concursului Vocea Romaniei în anul 2013. Dar mai presus de toate are o sensibilitate, o capacitate de identificare cu personajul, o onestitate şi o dăruire totale în ceea ce face. Pe aceste date regizorul a putut modela impecabil un rol extrem de dificil, pe care Adrian Nour l-a interpretat minunat.

Parteneră îi este soprana Irina Baianţ. Christine Daaé este un rol pe care şi-l doreşte orice interpretă de musical - Christine e tânără, e frumoasă, poartă costume strălucitoare, este mereu în centrul atenţiei, iubeşte, este iubită, este chinuită… Dar şi acest personaj trebuie, ca mişcare, atent conturat din vârf de peniţă, căci capcanele jocului formal, desuet şi gol pândesc la fiecare colţ. Din nou, mintea sclipitoare a regizorului a modelat impecabil şi fiecare atitudine sau gest susţine şi transmite sentimente şi mai ales emoţii. Irina Baianţ este, atât vocal cât şi scenic, strălucitoare. Interpretarea ei are o armonie perfectă, de la primul la ultimul sunet. Experienţa de operă şi operetă ajută enorm, deşi ceea ce face este cu totul nou şi cântăreaţa a studiat, cu siguranţă, în profunzime detaliile caracteristice unei interpretări de musical, cu emisiile non vibrato specifice, cu finalurile de frază rostit-cântate, cu şoaptele sau cu strigătele cerute de partitură. Remarcabile sunt şi dialogurile vorbite, întotdeauna o problemă pentru un cântăreţ format la şcoala canto-ului clasic. Nu şi pentru Irina Baianţ. În interpretarea ei, rolul Christine Daaé a devenit un etalon foarte greu de depăşit de orice altă cântăreaţă care va dori să i se alăture în distribuţie.

Tot ce am spus despre interpreţii celor două roluri principale rămâne valabil pentru (aproape) toţi artiştii implicaţi în spectacol. Revin la talentul şi imaginaţia regizorului, care a găsit pentru fiecare rol haina potrivită ca, în final, întregul să fie fără fisură. Sau, cu distribuţia care i-a stat la dispoziţie, cu fisuri minime (Florin Ristei şi Alexandra Giurcă). Orchestra teatrului a fost pregătită de Istvan Sillo şi condusă, la premieră, de Ciprian Teodoraşcu. Cred că, pentru reuşită, trebuie să îl credităm mai mult pe muzicianul maghiar, profesor la Universitatea de Teatru şi Film şi dirijor al orchestrei Teatrului de Operetă şi Musical din Budapesta, semnatarul multor înregistrări pentru Eurodysney din Paris, un muzician ce are în repertoriu numeroase musicaluri precum West Side Story, Mozart!, Romeo şi Julieta, Frumoasa şi Bestia, Rudolf, Elisabeth şi Cabaret. Asta nu înseamnă că nu apreciem şi aportul dirijorului român de operă şi operetă Ciprian Teodoraşcu sau pe cel a maestrului de cor Gabriel Popescu.

Sunt sigură că Fantoma de la operă pe scena noului teatru muzical bucureştean este un mare succes. Ceea ce mă îngrijorează puţin - este vorba totuşi de un teatru, în primul rând de operetă şi apoi de musical! - este faptul că s-a cântat cu amplificare la voci (situaţie obişnuită pentru o astfel de montare) dar, în momentul unui accident, când microfonul Irinei Baianţ s-a deconectat, aproape nimic din vocea cântăreţei nu a mai ajuns în sală. Nici orchestra (neamplificată) nu a sunat întotdeauna ca un ansamblu armonios şi compact. Ce se va întâmpla în cazul unui spectacol de operetă, cu mult îndrăgitele Liliacul sau Voievodul ţiganilor pe care artiştii teatrului le au în repertoriu, în montări de dată relativ recentă şi pe care publicul le apreciază şi le doreşte? Rămâne de văzut.