Cu riscul de a mă repeta, trebuie să subliniez - a câta oară? - faptul că fiecare întâlnire cu soprana Georgeta Stoleriu pe podiumul de concert constituie o probă de profesionalism, de rafinament, de dăruire și de știință a cântului frumos, în cel mai bun și adevărat sens al cuvântului. Simplitatea și firescul demersului său artistic au darul de a apropia spectatorii de sensurile și încărcătura partiturilor abordate, adesea de o complexitate deosebită, atât în ce privește scriitura, cât și în plan expresiv, aspecte redate însă cu un echilibru și o liniște interioară ce determină tocmai acea percepție a evoluției clare, cu siguranță și fără efort, a adresării calde și calme, transmițând stările diverse și atmosfera cuprinsă în lucrări.

Și nimic nu lasă publicul să ghicească frământările, căutările interpretei în rezolvarea și cizelarea celor mai mici detalii pentru a realiza "linia mare" a piesei cât mai aproape de ceea ce a gândit compozitorul.

Sunt repere pe care le-am regăsit din plin și în recitalul de la Ateneu, în care, din nou, alături de pianista Verona Maier, a oferit pagini binecunoscute sau prea puțin cântate la noi, alese din creația românească și din cea universală, alternarea lor fiind deosebit de inspirată și pentru că astfel asigura varietatea și specificul stilistic și de culoare, dar și pentru că încântau în aceeași măsură, dovadă elocventă a faptului că muzica noastră de bună calitate își are locul în marea lume a creației universale, în cadrul ei, nicidecum... pe lângă ea.

Am ascultat cu reală plăcere lieduri de Radu Paladi - Aşteptare, Alean, Balet -, încărcate de melancolie și tristețe, melomanii descoperind poate în acea seară valoarea unui creator prea puțin "știut" prin miniaturile sale ce-i dezvăluie latura introspectivă și lirică. Pe un cu totul alt plan expresiv, cele două piese de Pietro Cimara - Stornello, Vecchia chitara - au adus farmecul sonurilor italiene, grațioase și pline de lumină, pentru ca apoi cele semnate de Paul Jelescu - Toamnă, Vântul şi dorul, Burează -,să sublinieze din nou atmosfera de nostalgică îngândurare, marcată uneori de izbucniri puternic accentuate, având însă toate o metaforică raportare la natură.

Delicatețea, cochetăria sau dragostea romantică au încântat în liedurile de Frederic Chopin, scrise fie în limba germană, fie în franceză - Madchens Wunsch, Was ein junges Madchen liebtși Intimite -, tălmăcite cu finețe și eleganță, pentru ca în final, Lecția de muzică (The Music Lesson) - poem dramatic pentru soprană şi pian la patru mâini, pe text de Brânduşa Predescu, să fie un punct culminant ca trăire într-adevăr dramatică, redată prin inflexiuni vocale parcă infinite, de la șoaptă la forța acutului, asemeni unui strigăt disperat, mișcarea scenică rezervată dar elocventă și atitudinile diverse subliniind zbuciumul și tensiunea fiecărui cuvânt, frazele scurte, întrerupte, punctate de exclamări, disperare paroxistică, alternând cu vocaliza ca o boare, abia sugerată, conducând impresionant către ultimele măsuri înălțate, asemeni brațelor, spre Ceruri, cu un patetism greu de "povestit", cutremurător și atât de uman.

Întreaga desfășurare solistică a fost însoțită și completată cu multă plasticitate de către Verona Maier, pianistă experimentată care, colaborând de multă vreme cu Georgeta Stoleriu, știe să o urmeze și să o susțină în plan interpretativ, trecând de la picurări discrete pe claviatură la structuri robuste de joc românesc sau la atacuri cu intensă încărcătură de sensuri expresive, la sonuri elegante sau derulări în forță, permanent raportate la cântul sopranei; iar în ultima lucrare a evoluat și pianista Iulia Săndulescu, într-un demers fluent și bine relaționat.

Aplauzele unui public cucerit și profund marcat de încărcătura unor trăiri exprimate cu patosul credinței și al ardenței interioare, ar fi dorit un bis - dar după o asemenea lucrare nimic nu-și mai găsea rostul. În lojă, compozitoarea Felicia Donceanu a fost, la rândul său, copleșită de emoția transmisă prin acea interpretare de referință, poate retrăind sensurile cuprinse în propria sa creație, parcă mai intense de la o audiție la alta. Și nu doar domnia sa avea lacrimi în ochi la finalul recitalului...