Înainte de, cu mare fast, anunţata premieră cu Traviata de Verdi (14 - 29 octombrie cu Patrizia Ciofi, şase spectacole şi Elena Moşuc, cinci spectacole, în rolul titular), adevărata deschidere a sezonului 2014 - 2015, în luna septembrie, pe scena de la Gran Teatre del Liceu din Barcelona a fost prezentat opt ori un mai vechi Bărbier din Sevilia de Rossini. Am fost în sală în seara zilei de miercuri 18 septembrie. Mă aşteptam la ceva special şi neobişnuit căci regia a fost semnată de Joan Font, directorul grupului Els Comediants, din 1971 una dintre mândriile culturii catalane, care şi-a pus semnătura pe multe evenimente spectaculoase, printre acestea ceremonia de închidere a Jocurilor Olimpice de la Barcelona (1992). Teatralitatea dusă până la extreme este principalul instrument de lucru al regizorului Joan Font. Teatralitatea dusă până la extreme a marcat puternic şi definitiv şi producţia cu Bărbierul din Sevilia pe care o comentez. Cu cerinţe care, în majoritatea lor, nu au ajutat deloc partitura rossiniană să strălucească. Dimpotrivă.

În cele peste 150 de minute de muzică (o singură pauză de o jumătate de oră la minutul 93!), scena este supraaglomerată cu personaje care, tot timpul, fac câte ceva. Regizorul de teatru a ales să mişte, să joace cu sau fără rost, fiecare notă. Imaginaţia zboară liber, fără limite. Impunând mişcare complicată, omul de teatru ignoră muzica. Pe parcursul celebrei arii cu care simpaticul Figaro îşi face intrarea în primul act, inspirat de text, regizorul multiplică la propriu personajul şi astfel, în jurul cântăreţului, apar pe rând alţi Figaro, unul care bărbiereşte, unul care ondulează peruci, altul care scrie o scrisoare şi altul care discută pe şoptite cu un cavaler; totul culminează cu o mulţime agitată ce urmăreşte un Figaro ce încearcă disperat să scape. În toată această agitaţie mută dar copleşitoare vizual, din muzica lui Rossini nu mai rămâne nimic. În timp ce Rosina îşi cântă marea arie, în jurul fetei se agită perfect coordonat cu ritmul muzicii, o armată de servitori. Cam la jumătatea ariei, cu un zgomot puternic, o imensă perdea este dată la o parte şi, în strălucitoarea lumină a zilei, se văd doi servitori cu apariţii de… răţoi, care spală sistematic frunzele unui copac. Evident, privirile publicului sunt atrase cu forţă de magnet iar biata Rosina practic… nu mai există.

Pe fantasticul şi complicatul final al actului secund, din momentul în care garda apare, toată atenţia aceluiaşi public se concentrează asupra unui uriaş candelabru care este ridicat deasupra scenei şi în care, legănându-se periculos, unul dintre cei doi servitori-răţoi curăţă braţele şi ornamentele complicate, aprinde becurile, mai alunecă, mai cade caraghios, mai face giumbuşlucuri de tot felul… Ochii nu se pot desprinde de această joacă amuzantă în timp ce urechile sunt complet astupate. La fel se întâmplă şi în cele câteva momente ale ariei Bertei când, pe pianul imens din mijlocul scenei, este întinsă o saltea şi, în aşternuturile învolburate, dispar un el şi o ea, într-o acţiune fără echivoc.

Cu siguranţă, acest Bărbier de la Barcelona este o demonstraţie de virtuozitate teatrală, în orice clipă, în orice loc, cu orice preţ. Un spectacol în care muzica se rătăceşte şi se pierde la fiecare cotitură. Pentru mine, exemplul perfect pentru cum nu trebuie abordat, gândit, făcut un spectacol de teatru liric. Din păcate, în aceste condiţii vitrege, muzicienii nu au avut forţa şi virtuozitatea care să le permită să iasă, totuşi, în prim plan.

Spectacolul este o coproducţie între Houston Grand Opera, Canadian Company, Opéra National de Bordeaux şi Opera Australia. În fosă şi pe scenă s-au aflat Orchestra simfonică şi Corul de la Gran Teatre del Liceu. Dirijorul Giuseppe Finzi a ales să respecte datele partiturii rossiniene originale, ignorând salturile pe care practica (raţională!) de spectacol le-a impus de-a lungul timpului. Rezultatul - o partitură mult prea lungă, cu repetiţii nesfârşite şi care, la final, oferă publicului încă o arie a Contelui Almaviva grea, luuuuuungă şi statică. Însuşi compozitorul a remarcat inutilitatea acestui moment muzical pe care l-a desprins din Bărbier şi la repoziţionat în finalul altei opere, Cenuşăreasa. Mai mult, pentru a da numeroşilor figuranţi-actori timpul necesar să îşi desfăşoare jocul, dirijorul răreşte tempourile pierzând, de multe ori, scânteia şi verva rossiniene ca şi suflul cîntăreţilor.

În rolul Contelui Almaviva l-am ascultat pe tenorul argentinian Juan Francisco Gatell. Baritonul spaniol cu frumoasă carieră americană Carlos Chausson a dat glas şi viaţă lui Don Bartolo. Mezzosoporana italiană Annalisa Stroppa a cântat rolul Rosinei. Baritonul italian Mario Cassi îşi face cu Figaro debutul pe scena de la Gran Teatre del Liceu. Basul canadian John Relyea a venit la Barcelona direct de la Metropolitan Opera House din New York pentru a interpreta rolul Basilio. Mezzosoprana catalan-aregentiniană Marisa Martins a fost aleasă pentru rolul Berta. Cu excepţia celor doi başi care reuşesc evoluţii extraordinare, restul cântăreţilor sunt oneşti dar lipsiţi de strălucire, în datul lor iniţial. Copleşiţi de tot ce se întâmplă în jur, rare sunt momentele în care vocile lor mai ajung până la public. Marele pierzător al acestui Bărbier barcelonez este Gioacchino Rossini.