Domnule Tiberiu Soare, în această seară veţi dirija Misa în si minor, marea misă de Johann Sebastian Bach, un opus care are o istorie extrem de interesantă. Ce înseamnă pentru dumneavoastră să dirijaţi acest opus ?

Pentru mine, evident că este unul dintre evenimentele pe care nu le uiţi toată viaţa. A dirija Marea misă în si minor de Johann Sebastian Bach este, fără îndoială, un tur de forţă pentru orice dirijor, pentru orice ansamblu vocal, coral, pentru orice orchestră. Presupune nişte resurse intelectuale şi de concentrare cu totul şi cu totul deosebite. Regimul de lucru la această partitură pentru mine a fost unul foarte special. Nu am putut să o lucrez aşa cum lucrez orice altă partitură. Practic, fiecare lucrare cere felul ei de a fi analizată şi interogată pentru a scoate la iveală anumite straturi mai ascunse. La Bach, decojeşti ceapa, ca să zic aşa, şi nu dai niciodată de miez. Este ceva incredibil, este strat după strat de interpretare. Am intrat inclusiv în chestiuni legate de numerologie, de simetria părţilor, de înlănţuirea tonalităţilor şi aşa mai departe. Nu se termină niciodată; este ca un labirint al cărui centru este peste tot şi nicăieri, parafrazându-l puţin pe Blaise Pascal.

Aţi pomenit ceva de lucrarea în sine, de istoricul ei… Are, într-adevăr o istorie ciudată pentru că ea este de fapt un compedium. Spre sfârşitul vieţii, Johann Sebastian Bach era foarte preocupat să scrie lucrări de mare amploare în care să epuizeze toate posibilităţile oferite de gen. Aş aminti, spre exemplu, Arta fugii - concepută şi scrisă iniţial în paralel cu Marea misă în si minor. Aş pomeni Ofranda muzicală pe tema regelui Frederich al II-lea al Prusiei, un pasionat flautist şi muzician şi care-l aprecia foarte mult pe Johann Sebastian Bach. Aş pomeni, de ce nu, Variaţiunile Goldberg. La fel, lucrări care încercau să epuizeze toate posibilităţile de combinaţii polifonice, armonice, de răsturnări tematice, simbolice şi aşa mai departe.

Marea misă în si minor se înscrie în această tendinţă din ultimii ani a lui Bach. Este un compendium, aşa cum ziceam. Sunt, practic, bucăţi muzicale adunate din diverse scrieri din întreaga activitate a capelmaistrului de la Leipzig, cea mai veche datând din 1714, când era la Weimar - e vorba de Crucifixus, care este de altminteri şi în centru acelei secţiuni extraordinare care se numeşte CREDO -Symbolum Nicenum . Acest Crucifixus este o parte absolut specială. Sunt, aşadar, lucrări compuse în diferite perioade ale vieţii şi adunate sub formă de breviar sau de compendium; cea mai recent scrisă fusese Confiteor. Aşadar, avem cea mai veche şi cea mai recentă - asta măcar ştim sigur. Ce a încercat Bach aici a fost o ciudăţenie din punct de vedere stilistic, pentru că sunt amestecate toate genurile - de la arii la concertato coral, la concertato responsorial, pentru dublu cor, la un cor cu şase părţi cum e în Sanctus. Avem toate genurile muzicale concertato şi inclusiv un fel de neorenascentisme, a la Palestrina. O sonoritate foarte interesantă pe care o obţine Bach din combinaţia vocilor şi a instrumentelor în unison.

Lucrarea se pare că nu a fost niciodată interpretată în timpul vieţii lui. Prima mărturie documentară că ea ar fi fost interpretată în totalitate este de pe undeva de la jumătatea secolului al XIX-lea. De altminteri, pentru un compozitor luteran, cum era Johann Sebastian Bach, era foarte straniu să ne gândim că a scris o Missa tota, cum se spune, o misă completă, pentru că în serviciul luteran nu se interpreta decât Kyrie şi Gloria. Bineînţeles că toate secţiunile misei catolice au fost scrise cumva şi conjunctural. Bach urmărea prin 1738 obţinerea unui post la Dresda, post pe care l-a primit , dar mult mai târziu. Principele Elector de acolo avea simpatii catolice, aşadar Bach scrie câteva bucăţi din ceea ce aveau să formeze mai târziu Marea misă în si minor. Atunci însă ele erau scrise special pentru un anumit context. Până la urmă, se pare că i-a venit această idee, de a le lega pe toate într-o missa tota, aşa cum se spune în epocă, o misă completă, aşa cum nu exista în serviciul luteran. E o lucrare - dacă vreţi - ecumenică, din punctul acesta de vedere. Transcende cumva graniţele dintre confesiuni. Este vorba de un creştin care are un profund sentiment de comuniune cu divinitatea şi o exprimă în acest fel. Faptul că textul este în latină sau nu conta probabil mai puţin.