George Enescu: "Nu eu sunt cel care se cuvine să declare că Oedip este sau nu este cea mai împlinită dintre operele mele. Ceea ce pot afirma cu certitudine, este faptul că dintre toate, ea îmi este cea mai scumpă. În primul rând, m-a costat luni de muncă, ani de nelinişte. Apoi, am pus în ea tot ce aveam în mine, până la a mă identifica, în unele momente, cu eroul meu. Dacă aş spune în ce stare de exaltare m-am aflat gândindu-mă la Oedip, apoi compunând notă cu notă această voluminoasă operă, nimeni nu m-ar crede..."

Într-adevăr, posteritatea este cea care trebuie să decidă - şi decide! - importanţa unui gest creator. Nu întotdeauna şi în funcţie de valoarea lui; dar, mai mereu, în concordanţă cu semnificaţia acestuia peste timp. Iar opera Oedip, oricât succes ar fi avut la premiera din 1936 de la Paris, încă mai aştepta girul posterităţii. Şi acum, la 8 decenii de la premiera ei pariziană: şi nu pentru că, între timp, nu ajunsese pe scene prestigioase - s-a montat, şi la Opera de Stat din Viena, şi la Opera de Stat din Berlin, şi la Toulouse, şi la Bruxelles, etc - ci pentru că încă nu reuşise să atragă toată atenţia meritată, aşa cum s-a întâmplat, în sfârşit, pe 23 mai, odată cu premiera ei pe scena Operei Regale Covent Garden din Londra....

Cum, nu este destul pentru o partitură de muzică contemporană să aducă public în sală? Nu!

Nu este suficient pentru un spectacol de operă să fie aplaudat, timp de câteva seri la rând de 2, 3000 de spectatori? Nu!

Şi, nu sunt destule 2, 3 consemnări în revistele de specialitate? Pentru un compozitor şi o operă quasi-necunoscute, nu!

Or, de aceea trebuie să ne bucurăm, cu atât mai mult acum, de succesul operei Oedip de la Londra. Pentru că vorbim despre un succes - nu numai de public, dintre cele 6 spectacole ale seriei, 5 fiind la ora aceasta, sold out! - şi nu numai consemnat de presa de specialite, ci şi de cea generalistă, implicând ample articole şi unanime elogii în cotidiene precum: The Times, The Guardian, Financial Times sau The Telegraph.

Cea mai frumoasă concluzie, o exprimă Richard Morrison în articolul său din The Times. Articol pe care-l începe cu subtitlul: "Electrizată de coruri sălbatice şi ritmată asemeni unui thriller, capodopera lui George Enescu este fără egal şi trebuie, neapărat ascultată"; şi pe care-l încheie cu îndemnul: "Cerşiţi, împrumutaţi sau ucideţi (de preferinţă, nu propriul tată, dacă e nevoie ca să faceţi rost de un bilet".

În timp ce, cel mai încântat de eveniment, se declară Andrew Clements, în The Guardian, care accentuează, atât valoarea muzical-dramaturgică a operei enesciene, cât şi formidabilul impact vizual al producţiei semnate de regizorii Alex Olle şi Valentina Carasco. Jurnalistul evidenţiază apoi viziunea dirijorului, scriind că: "pe cât de formidabil este vizual spectacolul, pe atât de puternic este muzical sub conducerea lui Leo Hussain" şi, de asemeni, interpretarea baritonului danez Johan Reuter în rolul Oedip, "un rol cât se poate de dificil, pe care Reuter îl stăpâneşte cu o autoritate şi prezenţă scenică excepţionale".

La rândul lor, Rupert Christian titrează în The Telegraph: "Oedip, de la Opera Regală, încă o nestemată descoperită de Kasper Holten" - Holten este directorul Operei Covent Garden! - şi remarcă frumuseţea, originalitatea şi extraordinarul mesaj al operei Oedip; iar Jessica Duchen, în The Independent, înainte de a-şi expune părerile despre spectacol, îl prezintă - într- o necesară biografie, probabil, pe Enescu, drept "violonist şi compozitor de geniu" - apreciat, ca discipol, de Massenet şi Faure, iar ca profesor, de Yehudi Menuhin, Ida Handel sau Arthur Grumiaux - titrând, cu o nuanţă de dojană la adresa contemporaneităţii: "Capodopera Oedip primeşte, în sfârşit montarea pe care o merită, la Opera Regală".

Financial Times, Arts Desk, Express sunt alte mari cotidiene ce elogiază opera lui Enescu şi prima ei reprezentare scenică în Marea Britanie. Ceea ce denotă că producţia londoneză a avut un impact imens.

Şi totuşi, recunosc, pentru mine cele mai importante rămân, tot consideraţiile criticului muzical Claire Seymour, din revista Opera Today. De ce? Pentru că Seymour este un nume greu în muzicologia britanică: este preşedinta Consiliului de administraţie la Queen's College din Londra, autoarea unor importante volume de muzicologie şi, mai ales, a unei monografii Britten, s-a preocupat de creaţia componistică a secolului XX şi deci, putea da un verdict asupra operei lui Enescu din perspectiva unui cunoscător de elită, recunoscut şi respectat de englezi.

Or, iată verdictul lui Seymour: "Partitura Oedip este, un amalgam de influenţe eclectice fuzionând într-un suav idiom romantic, în care leimotivul wagnerian şi expresionismul straussian coexistă cu melodica difuză a lui Debussy (...) şi reminiscenţele folclorice din muzica lui Kodaly sunt juxtapuse pe sferturile de ton tipic enesciene, spre a le colora în scenele reprezentând Theba. Partitura prezintă, atât o orchestraţie luxuriantă, quasi-brahmsiană - în tabloul naşterii lui Oedip şi apoi a celebrării lui, ca eroul şi conducător al Thebei după înfrângerea Sfinxului - cât şi momente de sonorităţi aerate, ca cele de declamaţie, când suportul orchestral este redus la un singur instrument de suflat. Este o partitură extrem de complexă, de geniu, căreia Leo Hussain i-a conferit energie şi putere, fără să piardă în acelaşi timp, nimic din rafinamentul, culorile şi nuanţele ei. La rândul lor, Corul şi Orchestra Operei Regale (...) au răspuns magnific, cu totală angajare, acestei provocări". Şi aici, simt nevoia să adaug eu, că aprecierile ansamblului vocal instrumental care susţin o partitură, felul în care acestea o primesc şi o înţeleg, sunt întotdeauna, primul semn de mare succes pentru respectiva operă!