Arhivă : Evenimentele săptămânii Înapoi

Fidelio cu Jonas Kaufmann la Opera în interpretări de referință

Publicat: vineri, 22 Ianuarie 2016 , ora 15.41

Creația beethoveniană

Venind din partea unui burlac, o operă ce are ca subiect, cel puțin la suprafață, căsătoria, poate trezi suspiciuni. Mă refer la Fidelio, singura creație pentru scena de operă a lui Beethoven. Vă invit să privim, însă, puțin în adâncime, deoarece, pe de o parte, pentru compozitor această imagine idealizată a femeii curajoase era sinceră; apoi, dacă facem un zoom-out mai mare, Fidelio este o creație asociată cu idealurile libertății, așa cum era ea percepută de Iluminismul Francez. Nobili și oameni comuni sunt uniți în setea lor pentru triumf în fața opresiunii, iar finalul este fericit. Fidelio este o poveste bazată pe piesa lui Jean-Nicolas Bouilly, intitulată "Leonora, sau Triumful dragostei conjugale", ea însăși având ca sursă un caz real: în timpul revoluției franceze, o femeie deghizată în gardian își salvează soțul de la moarte în închisoare politică. Profund impresionat de poveste, Beethoven a scris singura operă: Fidelio. A început să compună în 1803, iar după premiera ce a avut loc doi ani mai târziu, l-a rugat pe Stephan von Breuning să rescrie libretul. Astfel, cele trei acte ale libretistului Joseph Sonnleithner au fost condensate în două. La text a mai lucrat și Georg Friedrich Treitschke înainte de a premiera ultimei versiuni la Kärntnertortheater din Viena, în mai 1814.

Versiunea de la Salzburg, cu Kaufmann și Pieczonka, o montare de Claus Guth ce a stârnit proteste ale publicului

În ediția din 24 ianuarie 2016 a emisiunii Opera în interpretări de referință vă propun una dintre cele mai recente, dar și cele mai controversate producții cu Fidelio - cea prezentată anul trecut în cadrul Festivalului de la Salzburg. Ascultăm chiar înregistrarea serii premierei, 4 august 2015, pusă la dispoziție de Uniunea Europeană de Radio. Controversată nu din cauza distribuției - excepțională, de altfel, cu Jonas Kaufmann în Florestan și Adrienne Pieczonka în Leonora - ci din pricina regiei semnate de Claus Guth. Dacă interpretarea muzicală extraordinară a soliștilor și a Orchestrei Filarmonicii din Viena, dirijate de Franz Welser Möst a fost răsplătită cu aplauze entuziaste ale publicului, cei prezenți în sală nu s-au ferit să dea dovezi sonore de ostilitate față de viziunea regizorală a lui Guth. Una dintre problemele principale ale acestei producții scenice - care este disponibilă și video integral pe internet - a fost renunțarea la dialogurile vorbite imaginate de Beethoven și înlocuirea lor cu sunete industriale și respirații întretăiate ce amintesc de coloana sonoră a unui film science-fiction; sunt momente în care cei de pe scenă stau, absorbiți, aparent, de gânduri; am păstrat aceste momente și în înregistrarea pe care o veți auzi la Radio România Muzical, pentru a nu știrbi ideea echipei de creație, deși trebuie spus că aceste câteva zeci de secunde sunt mai degrabă plicticoase și poate chiar mai clișeistice decât obișnuitele dialoguri vorbite, în plus șterg idei prețioase din operă... O altă idee regizorală care a deranjat publicul (și care pare a fi la modă, regăsindu-se și în regia lui Kasper Holten pentru Evgheni Oneghin de la Covent Garden de anul trecut) este aceea că toate personajele au un dublu, o umbră, ce le urmărește; o redare agasantă, cu actori ce dublează cântăreții, mai mult decât era necesar, într-un limbaj obositor al semnelor mimico-gestuale ce nu face decât să îngreuneze derularea acțiunii.

Rolurile secundare par încă mai mult diminuate de această producție cu tentă freudiană, plasată într-o imensă cameră cu pereți albi, deși vocile sunt grozave, cu Hans-Peter König în "Rocco", gardianul lipsit de voință, Olga Bezsmertna ca fiică a acestuia, Marzelline, care se îndrăgostește de Leonora travestită în Fidelio, cu Norbert Ernst ca Jaquino, care tânjește după Marzelline.

Rolurile principale sunt, de asemenea, excelent jucate și cântate, cu tenorul star Jonas Kaufmann, care dă viață unui Florestan credibil, muncit de gânduri, înnebunit de încarcerare, vulnerabil și disperat, cu soprana canadiană Adrianne Pieczonka într-o Leonoră iubitoare și tenace, cu o tehnică vocală splendidă și un joc scenic demn. Don Pizarro este jucat de impunătorul Tomasz Konieczny, iar Don Fernando de Sebastian Holecek.

Regizorul Claus Guth avea, probabil, dreptate, atunci când declara într-un interviu că un festival de talia celui din Salzburg ar trebui să susțină viziuni nonconformiste ale repertoriului tradițional, însă îmi permit să spun că domnia sa a jucat un rol de Procust în montarea acestui Fidelio, lărgindu-i și scurtându-i înțelesul după bunul plac, doar pentru a-l încadra în propria concepție.

Dovadă în acest sens stă și finalul operei, gândit de Beethoven ca o odă a bucuriei, o odă a libertății, pe care Guth o imaginează cu coriștii în afara scenei, în ideea în care Florestanul lui Kaufmann crede că a luat-o razna și aude voci care nu există în realitate. Sigur, există și momente foarte reușite în această montare, unul dintre cele mai frumoase fiind reîntâlnirea dintre soț și soție, Florestan reacționând mai întâi ca cineva privat de căldura umană vreme îndelungată, nerecunoscând-o pe Leonora.

Povestea

Temele operei Fidelio - libertate și justiție, sunt tipice creației beethoveniene.

Leonora, îmbrăcată în haine bărbătești, se angajează la închisoarea în care soțul ei, Florestan, este prizonier pe nedrept. La adăpostul numelui masculin Fidelio, Leonora înfruntă autoritatea crudului guvernator al închisorii, Don Pizzaro, responsabil cu întemnițarea secreată a lui Florestan.

Atunci când Pizzaro decide să își ucidă victima, vinovată doar de a fi asistat la abuzurile sale de putere, Leonora-Fidelio își salvează soțul și își dezvăluie adevărata identitate. Astfel, ea îl înfruntă, în sfârșit, pe Pizzaro, ca femeie. Mulțumită ei, toți prizonierii sunt eliberați, opera încheindu-se cu o odă adusă vieții.

Câțiva ani mai târziu compozitorul va scrie o altă odă, a bucuriei, în finalul ultimei sale simfonii.

Irina Cristina Vasilescu