Arhivă : Evenimentele săptămânii Înapoi

Românii din Serbia răsăriteană - Muzici tradiționale, 14 iunie 2015

Publicat: joi, 4 Iunie 2015 , ora 15.38

Oameni și locuri

Românii din estul Serbiei sunt cunoscuți în literatura etnologică românească drept români timoceni iar în cea sârbească drept vlasi. Membrii comunităților românești din această zonă își atribuie, însă, titulatura veche de rumâni atât în graiurile vorbite, cât și în conștiința identitară colectivă. Ei sunt așezați la răspântiile a patru ape curgătoare: Morava Mare (la vest), Dunărea (la nord), Timocul Mare (la est) și Timocul Negru (la sud). Acestea delimitează un teritoriu care poate fi încadrat culturii carpatice, deoarece ramura sudică a Munților Carpați se extinde până în această zonă, unindu-se, mai la sud, cu Balcanii. Este o regiune care atestă urme de locuire din cele mai vechi timpuri, o zonă în care definitorii au fost, în decursul istoriei, amestecurile și modificările permanente ale componentelor etnice, migrațiile, colonizările și conflictele. Este un ținut mult și greu încercat de apăsarea vremurilor neprielnice!


Grai românesc și folclor muzical

Situarea românilor în Serbia orientală se concentrează între două realități istorice ale etnogenezei. Există, pe de o parte, incontestabila componentă latină, rămasă aici și "topită" în creuzetul sud-dunărean, care s-a constituit ulterior retragerii aureliene și, pe de altă parte, realitatea "migrațiilor" și colonizărilor românilor sosiți de peste Dunăre, începând cu secolul al XVII-lea. Prin cumulul acestor factori social-istorici complecși a rezultat stratificarea componentei etnice a elementului românesc din regiune. Rumânii din Serbia de nord-est sunt împărțiți în două grupe principale, suprapuse peste cele două tipuri de civilizație tradițională: agrară și pastorală. Agricultorii de la câmpie sunt cunoscuți sub numele de țăreani. Ei vorbesc graiul muntenesc, avându-și originile în Valahia. Ceilalți locuitori, din zonele de deal și de munte, s-au ocupat cu păstoritul; ei poartă denumirea de ungureani sau munceani (cu sensul de oameni de la munte) căci au ales să locuiască în această zonă, venind din Banat și din alte regiuni românești aflate pe atunci sub stăpânirea imperială. Aceștia vorbesc un grai bănățean, unitar. Caracteristicile dialectale, ca și elementele constitutive muzicale (scări, linii melodice, ritmuri și cadențe), identice cu cele din Oltenia, din Mehedinți și din Banatul de munte, pot fi urmărite în multe dintre piesele repertoriului vocal interpretat de românii din această regiune a Serbiei. De asemenea, cântecul de dor, rafinat și sublimat prin intermediul fluierului, reprezintă expresia cea mai elevată a civilizației de tip pastoral, în care se încadrează o bună parte dintre românii timoceni.


Credință, tradiție și rânduială

Identitatea culturală, de neam, de grai și de credință a comunității românești din această regiune rezultă din moștenirea istorică și din formele de exprimare ale cutumelor și credințelor ancestrale, precreștine, care s-au pliat peste creștinismul timpuriu și apoi peste "creștinismul de subzistență", ascuns în "subteranele" obiceiurilor și tradițiilor care au substituit lipsa Bisericii și a preoților care să slujească în limba română. În locul bisericilor, românii au făcut troițe și le-au sfințit, transformându-le în locuri de închinare și rugăciune. Acolo, ei se adunau, făceau praznice, dădeau de pomană, mâncau, beau și apoi jucau și se veseleau. Toate acestea le făceau fără preot, pentru că, timp de două secole, nu au mai existat preoți români în răsăritul Serbiei. Cultul și pomenirea morților, la românii timoceni, asigură și astăzi legăturile dintre lumea văzută și cea nevăzută. Ele sunt păstrate cu sfințenie, din generație în generație, cu rădăcini istorice care pot fi căutate foarte timpuriu, chiar la traci. Pomana este considerată o hrană spirituală pentru răposați iar credințele locului spun că orice lucru dat de pomană, pe lumea aceasta, pentru sufletul cuiva, are o corespondență identică pe lumea cealaltă. Ritualul și ceremonia pomenii se bazează pe trei secvențe muzicale: debutează cu o piesă lentă, în stil improvizatoric, la fluier sau cimpoi, continuă cu taraful care susține muzical "mărturia", respectiv împărțirea colacilor, mâncării, băuturii și hainelor, încheindu-se cu melodia de joc pentru "veselia la pomană" care, în unele zone era continuată și cu o "horă de pomană", oferită în memoria celor plecați.

Vă invit, așadar, în data de 14 iunie 2015, de la ora 19.00, în cadrul emisiunii "Muzici tradiționale", să cunoaștem câteva aspecte care definesc universul identitar unic al românilor timoceni, de la tradiții și rânduieli până la obiceiuri, folclor, cutume, superstiții, muzică și substitute liturgice. Vom descoperi o cultură muzicală care probează o tulburătoare asemănare și unitate de neam, de grai și de credință a românilor de pe ambele maluri ale Dunării.

dr. Constantin Secară,
etnomuzicolog