Bine v-am regăsit, şi astăzi în lumea Sonatelor pentru vioară semnate Wolfgang Amadeus Mozart!

Suntem în anul 1781 - la trei săptămâni după sosirea la Viena, compozitorul a trebuit să scrie lucrări pentru liderul orchestrei din Salzburg, Antonio Brunetti. Aşa au rezultat Rondo-ul pentru vioară şi orchestră K 373 şi Sonata K 379 în Sol major. Timpul în presa, iar Mozart a spus că ar fi scris Sonata într-o oră. Nu a apucat să scrie şi partea pianului, aşa că a trebuit să o cânte din minte la prima audiţie de a doua zi. În ciuda circumstanţelor compunerii ei, este una dintre cele mai frumoase şi originale Sonate pentru vioară mozartiene.

Au fost fragmente din partea 1 a Sonatei mozartiene KV 379 în Sol major. Această lucrare era bine-cunoscută de Schubert, care a scris liedul său Primăvara, D 882, singurul într-o formă variaţională, pe o temă foarte apropiată de cea din finalul Sonatei mozartinene. Iată variaţiunile lui Mozart din Sonata sa pentru vioară şi pian.

Şi, pentru comparaţie, un fragment din liedul schubertian Primăvara. 

Reveind la creaţia mozartiană, impozanta Sonată KV 481 în Mi bemol major a fost finalizată pe 12 decembrie 1785, cu doar 4 zile înainte de Concertul nr.22 în aceeaşi tonalitate. Partea 1 a Sonatei este neobiţnuit de rapidă - Molto Allegro - cu nu mai puţin de trei teme contrastante.

Partea a 2-a este una dintre cele mai profunde din creaţia mozartiană.

Şi aici, ultima parte este variaţională, cu tema cântată de vioară şi pian în octave, pe un acomaniament adus la mâna stângă a instrumentului cu claviatură.

Iar ultima variaţiune, cu nuanţe "vânătoreşti", pe care vă invit să o ascultaţi acum, pare a fi un ecou al Rondo-ului final din Concertul nr.22 pentru pian. De altfel, ultimele măsuri ale Sonatei sunt concepute în termeni orchestrali. Pe data viitoare!