Bine v-am regăsit, dragi ascultători! Vă propun o nouă întâlnire în lumea sonoră imaginată de Béla Bartók şi vorbim despre Concertul său nr.2 pentu pian şi orchestră. A fost compus între 1930 şi 1931 şi interpretat pentru prima dată de Bartók solist în 1933 la Frankfurt.

Asemeni altor lucrări scrise de Bartók în această perioadă, Concertul are o formă de arc. Două mişcări rapide, relaţionate între ele încadrează un Adagio. Acesta este, la rândul său, construit ca o oglindă, având în centru o secţiune Presto.

Iată un fragment din partea I. Veţi remarca virtuozitatea scriiturii pianistice şi ritmica amintind de Stravinski, în special de Petruşka. Prinşi însă în vâtloarea sunetelor pianului nu veţi remarca probabil cu uşurinţă că întreaga secţiune de instrumentele cu coarde nu intervine deloc pe parcursul părţii 1. Acest lucru reflectă atenţia sporită acordată suflătorilor şi percuţiei în primele decenii ale secolului 20.

Instrumentele de coarde intervin în partea a 2-a, Adagio. Apare un coral în cvinte perfecte, apoi pianul, acompaniat doar de timpani. Iată o asociere instrumentală care ilustrează preferinţa lui Bartók de a utiliza pianul ca extensie a familiei instrumentelor de percuţie.

Iată şi Secţiunea centrală a Părţii a doua, Presto. Spre finalul fragmentului următor puteţi asculta clustere. Un cluster sau ciorchine de sunete, în traducere din limba engleză, este un complex de sunete apropiate, apăsate în acelaşi timp. Dacă apăsăm, de exemplu, cu podul palmei, mai multe clape vecine simultan, putem crea şi noi un cluster.

Partea a 3-a este o variaţie liberă a primei părţi, încheind astfel structura simetrică a lucrării. Doar prima temă este complet nouă.

Cu finalul Concertului nr.2 pentru pian şi orchestră de Bartók se încheie astăzi Ghidul melomanului începător. Pe data viitoare!