Ultimele generaţii de muzicieni veniţi din şcoli redutabile manâncă jazz la micul dejun, folosindu-şi versatilitatea atât în colaborări comerciale şi convenabile financiar dar şi estetic, cât şi pe producţiile proprii, unde au ocazia să-şi desfăşoare ideile şi măiestria adunate. Newyorkezul Isamu McGregor a cântat cu Richard Bona şi cu Virgil Donati, însă imensul lui talent muzical a început să strălucească pe primul lui album, înregistrat în concert, dar mai ales pe "Resonance", prima lui producţie de studio, de o muzicalitate frapantă, dezvoltată pe o structură muzicală modernă şi profund complexă, cum de altfel ne-au obişnuit zecile de virtuozi care în cele din urmă tot prin nuanţă şi clasă se disting. Pe acest album, McGregor îşi continuă şlefuirea stilului, găsind aplicaţii inteligente şi adăugiri la noţiunea de "fusion". Compoziţiile au părţi labirintice, pasaje surprinzătoare şi apariţii inspirate ale unor invitaţi care la rândul lor indică nivelul muzical şi diversitatea acestui minunat album. Nimic static, nimic monoton, tempourile şi măsurile se schimbă, la fel şi stările, singura constantă fiind incredibila muzicalitate a întregului. "Resonance" dă impresia unui vis care te poartă în multe direcţii, dar în realitate nu cedează nicio clipă haosului, nu cade în suficienţa rubato-ului, ci te duce la punct fix, după ce te poartă printr-un peisaj fără platitudini. Pianul şi sintetizatorul sunt proporţional folosite pentru a articula cât mai eficient ideile bune, iar muzicienii sunt atât de buni, încăt ne dau impresia că absolut tot ce fac este relaxant şi accesibil. Vă rog pe voi să găsiţi un cuvânt care să traducă direct sintagma "musicianship".

Deşi noi auzim mai rar de ei, majoritatea muzicienilor care-şi văd de drum şi se bucură de succes în medii mai eliberate de rigidităţi au o activitate susţinută, marcată de pasiune şi pe cât posibil eficientă într-o piaţă sufocată de balast. Cu atât mai mult avem nevoie să-i cunoaştem şi să le oferim ce merită, intrând astfel în rând cu lumea civilizată a muzicii. Cyrus Chestnut este genul de pianist care abandonează notele şi foloseşte spaţiile, venind cu un stil clar, puternic, după experienţa avută în grupul de acompaniament a lui Betty Carter. Succesul şi calitatea albumului "Natural Essence", lansat în 2016, l-a determinat să continue în aceeaşi formulă, cu Buster Williams la contrabas şi Lenny White la baterie, cu care formează o legătură specială, uşor sesizabilă dacă ascultă şi alte formule folosite de Chestnut. În plus, "There's a sweet, sweet spirit" mai atrage prin prezenţa vibrafonistului Steve Nelson, o distinsă contribuţie la splendoarea timbrală a albumului. Veteranii ne delectează cap-coadă, fără pauze de vreun fel, cu un repertoriu cu teme în parte cunoscute, parafraze inteligente şi o generozitate nobilă a improvizaţiei care ne trimite direct la cei mai mari. Dar înainte de orice referire tehnică sau estetică, acest disc ne transmite căldura unei relaţii de sinceră şi nealterată camaraderie.

Jazzy Hour, joi, 9 noiembrie, ora 19,00