"Am remarcat, dintr-un grafic al vieții mele, că viața oricărui om e ca o coardă de arc, care, întinsă, oscilează și revine încet la poziția simplă și dreaptă de la care a plecat. Eu revin de unde am luat-o, la acei care au asistat la primii pași ai mei și au dispărut; asta mă îndurerează, dar nu mă înstrăinează de locul meu natal unde vreau să mă întorc, o dată și o dată, pentru odihna cea mare" - spunea marele Enescu în 1929: nu-şi imagina atunci că avea să moară departe de ţară, într-un hotel din Paris, fără lumânare…

Sub semnul lui Enescu stau Polifoniile din 4 mai, adunând momente din viaţa şi creaţia Maestrului trecut în eternitate în urmă cu 62 de ani.

Primul îl reprezintă pe Enescu - tânăr, pasionat de Wagner şi, în acelaşi timp, de Brahms… Un Enescu admirat şi susţinut de Regina Elisabeta a României, cunoscută cu pseudonimul Carmen Sylva. Era frecvent invitat la castelul Peleş, la seratele muzicale oferite de regina poetă, căreia Enescu îi purta cele mai alese sentimente: "Pentru mine, Ea a fost o prezenţă supraomenească, o fiinţă cu nimb, departată de oamenii obişnuiţi, revărsând numai lumină şi bunătate …". A compus lieduri după câteva dintre poemele ei, dintre care vom asculta "Sărmana fată", "Căinţa", "Vocaţia femeii", " Cântecul zidarului", "Cântecul husarilor" şi "Renunţare" , cu mezzosoprana Claudia Codreanu şi pianista Ina Oncescu.

Apoi, o imagine cu Enescu - cel din 1946, purtând deja nimbul muzicianului de geniu (compozitor, violonist, dirijor, pianist), dar şi povara bătrâneţii, chinuit de simpotomele spondilozei care îi deformase corpul, făcându-i tot mai dificilă evoluţia ca interpret. Era anul plecării sale definitive din ţară, dar şi cel al turneului în fosta URSS, unde fusese invitat ca violonist şi dirijor: a cântat atunci dublul concert de Bach, împreună cu David Oistrach şi Orchestra Simfonică de Stat a Uniunii Sovietice, sub bagheta lui Kiril Kondraşin: vom asculta înregistrarea acelui eveniment.

"Trebuie să mărturisesc, că niciodată nu am socotit interpretarea satisfăcătoare pentru elanurile mele artistice. Acolo mă dedublez. În compoziție, însă, sunt singur, autentic; mă simt cu adevărat stăpân absolut pe un domeniu propriu"... Compoziţia: bucuria supremă, dar şi un lux pentru Enescu - cel din perioada deplinei maturităţi şi forţe artistice, atunci când, spunea Pascal Bentoiu, "atinsese punctul cel mai înalt al deschiderii entuziaste către lume": avea în jur de 33 de ani şi lucra, fără ajutorul pianului, la Simfonia a II-a: "Neavând instrument, am compus aproape toată simfonia la masă. Mi-am impus un efort teribil şi m-am jurat să nu-l mai reîncep vreodată, căci această lucrare nu m-a satisfăcut pe deplin" - declara cu năduf, în amurgul existenţei, despre această comoară pe care continua să o ţină ascunsă de ochii lumii. O partitură de a cărei valoare excepţională "părea să nu-şi fi dat seama"- credea Pascal Bentoiu, care îl compara pe Enescu în această simfonie cu un …"cavaler în armură pornit să înfrunte universul întreg - în numele idealului său"… "un ideal "hiper-romantic" - completa, peste ani, dirijorul Tiberiu Soare, semnatar, împreună cu Orchestra Naţională Radio, al versiunii pe care am ales-o pentru capodopera enesciană.

Polifonii, 4 mai, ora 13,10