Începem azi cu bateristul Nate Smith, genul de muzician cu un portofoliu indiscutabil, care porneşte orice discuţie muzicală la cel mai înalt nivel. Avem excelenţă artistică, nivel instrumental maxim, apoi cântăm orice, pentru că nu poate să iasă decât foarte bine. Orice care să reprezinte artistul şi care să atragă un public fascinat. După ce ai cântat cu Betty Carter, Chris Potter, John Patitucci sau Nicholas Payton, aşteptările legate de propriul album sunt foarte ridicate. Nate Smith prezintă bun gust şi virtuozitate la pachet, idei de risipit, suficient de tânăr pentru a se potrivi fără eroare noilor tendinţe şi suficient de experimentat şi de credibil pentru a duce accesibilul muzical într-o formă artistică. "Kinfolk - Postcards from Everywhere" este albumul care-i arată spectrul larg de influenţe şi direcţii. O colecţie de piese care se încadrează în idiomul jazz-ului într-o manieră care în anii trecuţi ar fi fost primită poate cu mai mult scepticism. Piesele conţin idei autentice, armonii complexe dar, în acelaşi timp, folosesc o ritmică şi o adresare de ansamblu mai conectată la cultura pop. Asta nu înseamnă ceva superficial prin definiţie, mai ales că niciun muzician la acest nivel şi vârstă nu-şi permite nici un fel de semn de autosuficienţă. Elementele se întâlnesc în echilibru şi curg firesc, fără nicio piedică a calculului comercial. Albumul a început ca schemă bazată pe pian şi ritm şi s-a desăvârşit prin culorile, formele şi nuanţele pe care ceilalţi muzicieni le-au adăugat. Exact în spiritul a ceea ce jazz-ul tot timpul a avut viu şi actual: creativitatea spontană.

Nu cred că sunt subiectiv dacă declar că tocmai am ascultat unul dintre cele mai bune albume ale anului 2017. Cel puţin în ceea ce priveşte propria-mi percepţie, aliniată la actualitatea fenomenului, legată de ce înseamnă un album de muzică nouă, modernă prin tot ce are, concepţie, producţie şi tratare instrumentală. Trebuie să folosim o denumire nouă, adaptată şi puţin forţată, cum ar fi "post-jazz"? Nu cred, e nevoie de o trupă precum Kneebody pentru a ne oferi o sonoritate ideală atunci când jazz-ul, electronica, funk-ul şi improvizaţia evoluată se întâlnesc în aceeaşi piesă, pentru un nou tip de explorare muzicală. Instrumentiştii folosesc aceleaşi note, dar nu într-un mod previzibil, formal, ci cu intenţia de a ne forma spaţii, de a ne trasa o hartă a gândirii lor muzicale. Kneebody preiau specificul cvintetului de jazz şi-i adaugă efecte electronice şi pedale aplicate suflătorilor şi altor tonuri, în orchestraţii inteligente şi solo-uri post bop. De altfel, unul dintre cele mai captivante aspecte ale acestui album este balanţa fin reglată între instrumentele tangibile şi cele sintetice, între acustic şi electronic. "Anti-Hero" este o lucrare muzicală actuală, care îşi atinge scopul creativ fără a sfida vădit vreo convenţie. Tot ce avem de făcut este să primim noul cu ceva mai puţină crispare. Nu întotdeauna înseamnă ceva rău sau superficial.