Reuşim să explicăm aproape totul cât se poate de obiectiv - mai puţin acele câteva chestiuni care nu prea au soluţii în rational şi asupra cărora, oricum, nu ne aplecăm decât în rarele ocazii când suntem constrânşi: sensul lucrurilor, originea lor, coerenţa, armonia sau lipsa de noimă a lumii pe care se întâmplă să o contemplăm ca martori. Şi, pe măsură ce urci scara argumentaţiei logice a ceea ce te înconjoară, realizezi că te apropii de o zonă, eterată şi blând enigmatică, a paradoxurilor care coexistă în armonie: lumina e atât corpuscul, materie, cât şi undă, adică energie în sens pur, imaterial; universul - un infinit născut, la propriu, din nimic; timpul - măsura a toate, cel care nu poate fi întors dar care se simte diferit după viteza cu care îl trăieşti.

Muzicalitatea reprezintă un alt fapt pe cât de concret, pe atât de inefabil; aşa cum evident dar şi perfect ermetic rămâne geniul, în acest caz unul al muzicii pe nume Dinu Lipatti - geniu interpretativ, adică un reper solid în materie de interpretare pianistică, la un secol de la naşterea sa.

În ultimă instanţă, sigur că suntem complet lipsiţi de mijloacele de a înţelege esenţa fenomenului Dinu Lipatti - pentru că Lipatti este ceea ce este. Şi totuşi, dincolo de aceasta, e obligatoriu să-l cunoaştem pe artistul şi pe omul Dinu Lipatti, aşa cum putem, nelăsând în uitare niciuna dintre sursele de informaţie legate de scurta sa trecere prin această lume: nu există sau nu s-au păstrat înregistrări video în ceea ce-l priveşte, avem doar câteva interviuri audio în limba franceză (niciunul în română), fotografii, mărturii emoţionante ale celor care l-au cunoscut, înregistrările lui ca pianist - adică cea mai valoroasă componentă a moştenirii sale. Se mai adaugă, însă, o dimensiune cu siguranţă insuficient explorată, cea a consistentei lui corespondenţe, pentru că Lipatti a avut un adevărat cult pentru corespondenţă. Iar "Scrisorile adresate profesorilor săi şi unui mare număr de personalităţi din prima jumătate a secolului XX sau prietenilor şi familiei sunt documente de o excepţională valoare umană şi artistică." - după cum apreciază Grigore Bărgăuanu în prefaţa primului volum de scrisori ale lui Dinu Lipatti, ce va apărea cu sprijinul Casei Artelor Sector 3, în 22 martie 2017, sub semnul Centenarului Lipatti.

Volumul reflectă relaţia dintre Lipatti şi marii săi profesori Mihail Jora, Florica Musicescu şi Nadia Boulanger, din 1933, anul Concursului Internaţional de la Viena şi până în 24 noiembrie 1950, moment din care mai avea puţin peste o săptămână de trăit; o poveste cu câteva planuri polifonice de dezvoltare ce vorbesc despre principiile sale de interpretare şi despre viziunea asupra muzicii, în general, despre evoluţia carierei internationale, atitudinea faţă de compoziţie şi faţă de pedagogie, despre lupta cu boala (exemplară ca atitudine echilibrată şi optimistă) dar şi despre episodul dramatic al arestării mamei sale şi al cenzurării corespondenţei, după instaurarea regimului comunist.

Iar partea a II-a a "Centenarului Dinu Lipatti" aduce în atenţie selecţiuni reprezentative din acest volum de 500 de pagini, rânduri aduse la viaţă prin vocile minunate ale actorilor George Ivaşcu (Dinu Lipatti), Daniela Nane (Florica Musicescu) şi Alice Barb (Nadia Boulanger). "Centenar Dinu Lipatti" II, duminică, 19 martie 2017, între orele 13,05 - 16,00, doar la Radio România Muzical.

Iar răspunsul la întrebarea de început? Lipatti probabil că nu mai e, undeva, anume - el a devenit, pur şi simplu, muzică.